Maria-Gabriela Dobrescu

ce ascunzi în tăcerea asta, Filip mai bine ai lăsa să pătrundă lumina lucrurile ar căpăta contur ca la facerea lumii iar noi am deveni o liniște

Filip, tu dai vina pe ferestre în întuneric nu devenim liberi privește în jur timpul e un zid prea înalt pentru noi și nici nu știm ce-i dincolo lumina ne lingușește nu trebuie să

merg pe străzi necunoscute și tac tăcerea dezvelește un oraș ruginit care se clatină în liniștea mea merg mai departe unde aș fi putut întreba ceva nu este decât o biserică închisă cu

există zile când iubesc oamenii există zile când nu privesc pe nimeni atunci intru în casa lui Filip și cer o cafea Filip nu mă mai cunoaște dar se preface că și lasă iar să

Filip, mai ții minte grădina cu ciocârlii? eu mă plimb și azi prin ea pentru că umbra ta e trainică pe-acolo și mi se așază domol în orbite acum tu ești egal cu tot ce nu se mai întâmplă

Filip, când inima e o iederă călătoria spre înlăuntru nu s-a încheiat încă liniștea mocnește deschizând drumul spre lumină nu ne rămâne decât să pășim

aproape îmi doresc să fim fluturi prin venele noastre ar curge un curcubeu și tăcerea

Dorințele ei nu au fost niciodată prea mari. Se mulțumise întotdeauna cu puțin. Dacă alte femei visau bijuterii de valoare, croaziere de lux, mașini scumpe, ea își dorea doar să se plimbe prin

A plecat fără să zică noapte bună. O durea. Nu mai era loc nici măcar de noapte bună? Cu câteva seri înainte îi spusese somn ușor. I se păruse familiar și a vrut să-i zică ceva, dar a renunțat pentru

S-a gândit că nu e bine să refuzi o ultimă dorință și s-a dus. O impresionaseră rugămințile disperate ale mamei lui. Ce poate fi mai dureros decât moartea unui copil? Ce pedeapsă mai mare ar putea o

nu închide ușa ascultă cum bate inima păsării oarbe din ea va crește un cântec revărsat printre coaste ca o rugă tu ești crucea albă între mătănii de zile negre

se amăgește crezând că ploaia i-ar putea spăla păcatele nu vede dincolo de pereți - sunt virgini nicio lumină se dezice de toamnă nimeni nu va ști ce ascunde de fapt dincolo de

Timpul se oprise și el în loc pentru ei doi vrând, parcă, să-i ajute să recupereze anii pierduți. Fiecare se gândea în sinea lui ce crede celălalt despre el, dar nu aveau curajul să-și vorbească de

S-au despărțit fără să-și promită ceva. Asta i-a plăcut. Nu își dorea să-i dea speranțe deșarte. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că era prima femeie din viața lui care nu încercase să smulgă de la el

Cumpărase casa aceea dintr-un capriciu. Venea foarte rar acolo. Doar o dată sau cel mult de două ori pe an. Prefera să vină toamna. Nicăieri amurgul toamnei nu i se păruse așa de straniu. Probabil că

frunzele înghețate mi se lipesc de tălpi mă doare mersul ăsta desculț nu credeam că se ajunge atât de greu nicăieri aș fi vrut să cobor într-o toamnă cred că m-am rătăcit

Pe 14 noiembrie 2010, în cadrul Lecturilor Urbane câmpinene, poetul Adrian Suciu și-a lansat noul său volum de poezie „Viața fără urmări”, apărut la editura „Brumar” din Timișoara. Desenul de pe

suntem prizonieri cuvintelor ne mai vorbesc doar fotografiile amăgindu-ne alb-negru coincidențele ne pândesc dintr-un univers singuratic din când în când ne pălmuim cu propriile palme e