File dintr-o viață netrăită

Ascultase melodia aceea la nesfârșit. Nu știa câte ore rămăsese așa încremenită pe scaun cu gândurile duse departe spre o toamnă care îi furase cândva toate visele. Îi suna ca un marș funebru ce o făcea să-și amintească dureri pe care credea că le îngropase demult. Se înșelase. Erau toate acolo neclintite. Simțea frigul care i se strecurase sub piele și un gând izbucnit din clocotirea neputințelor ei a speriat-o. Se va putea obișnui oare cu frigul acela? Se încăpățâna să asculte melodia iarăși și iarăși. Clănțănitul dinților o readucea din când în când la realitate. Dar gândurile se învălmășeau din nou și ea nu putea înțelege de ce făcuse gesturi pe care nici nu gândise vreodată că ar fi capabilă să le facă. Încerca cu disperare să-și prindă privirea golită de gânduri de ceva care să o ajute să se ridice. Se ura. Își dorea să dispară pur și simplu. Dar nu i-ar fi ajuns tot nisipul din deșert ca să se ascundă. Se simțea ca o amintire neplăcută. Totul i se părea ca o surpare telurică ale cărei efecte erau iminente. S-a ridicat cu greu și își simțea picioarele străine. Mii de furnicături îi străbăteau corpul amorțit. S-a privit în oglindă. Se uita prin ea ca printr-o fereastră și vedea furia unui vânt de toamnă ce ridica în cercuri frunzele smulse de pe crengile sufletului său ce avusese îndrăzneala să înverzească într-o primăvară târzie. În urechi auzea șuierul vântului: „ Așteptarea ta e zadarnică!” Nu se simțise niciodată așa penibil. Înțelegea că nu se poate opune vântului și a hotărât să stingă toate luminile din ea. Începea marea bâjbâială. Trebuia să iasă din labirintul gândurilor lui la fel cum intrase. Pe întuneric. Și-a șters lacrimile și a mai ascultat încă o dată melodia aceea. Pentru ultima dată. Fusese prea darnică și prea bună toamna asta ca să se supere pe ea.