Labirintul toamnei - I I -

Se uitase din cinci în cinci minute la ceas. Mai erau 30 de minute până la ora stabilită. A privit încă o dată masa pe care o așezase în cerdac. Totul era impecabil. Așezase cu mare atenție fața de masă și șervețelele de satin și voal în nuanțe ruginii, argintăria cumpărată odată cu vechiul conac, serviciul chinezesc de ceai pe care îl primise de la o prietenă dragă și pe care îl folosea doar pentru ocazii speciale. În mijloc pusese un coș cu fructele toamnei. În jur se răspândea o mireasmă de pere ruginii și mere ionatane împletită cu parfumul gutuilor și al strugurilor tămâioși. Alături chiseaua cu dulceața de nuci verzi pe care îi promisese, atunci, într-o altă toamnă, că o va face special pentru el. Și ea… La fel de fermecătoare ca o zi însorită de toamnă. I se părea că întreg Universul conspira la întâlnirea lor. Își închipuise în fel și chip întâlnirea asta și acum când o despărțeau de ea doar câteva clipe se simțea copleșită de toată așteptarea aceea. Oare cum va reacționa când o va vedea? Se apropia de drumul lateral ce ducea spre conac. Îl știa pentru că mai fusese acolo de multe ori, mai ales toamna, ca să-și încarce sufletul de frumusețea pădurii care i se părea ca un tărâm de vise în așteptare și care îl atrăgea mereu ca un magnet fără ca el să găsească o explicație pentru atracția aceea nejustificată. Chiar fusese surprins când citise e-mailul în care i se comunica locul întâlnirii. Aflase la timpul respectiv despre vânzarea conacului, dar nu bănuise nicio clipă că ea ar putea fi noua proprietară. Nu putea înțelege de ce ar cumpăra cineva o casă dacă nu locuiește în ea. Prins între gânduri, fără să-și dea seama, ajunsese deja în fața conacului. A coborât și s-a îndreptat spre poartă. Acolo, puțin derutat, a zăbovit câteva clipe. Apoi, a zărit interfonul. Cu un gest mecanic a apăsat soneria. Poarta s-a deschis mai repede decât se aștepta și a pășit dincolo cu pași șovăielnici. De obicei era sigur pe gesturile lui, dar azi parcă nu fusese el. Nu îl așteptase nimeni dincolo de poartă și misterul acesta exagerat îl irita vizibil. Se simțea ca și cum ar fi intrat într-un labirint. A privit de jur-împrejur și undeva în stânga a zărit firul Ariadnei. O potecă îngustă, pietruită, care ducea probabil spre grădină. Enervat de jocul acesta, a pornit spre alee, hotărât să afle ce dorea femeia aceasta de la el. La capătul aleii, se întindea o grădină mărginită de pădure. Nu își închipuise niciodată un astfel de loc. Amurgul cobora peste întreg peisajul acela făcându-l să pară straniu, la fel ca povestea asta despre care începuse să aibă senzația că e desprinsă dintr-o altă poveste. În fața lui a văzut un cerdac. Din el se răspândea lumina abia pâlpâindă a unor felinare cu gaz. Gândul i-a zburat la interfonul de la poartă. I se părea atât de nefiresc amestecul acesta de nou cu vechi, dar la urma urmei era de înțeles. Doar se aflau în secolul XXI. A rămas așa privind peisajul acela până când a zărit silueta unei femei care se îndrepta spre el. Îl urmărise de la fereastră din momentul în care ajunsese la poartă. Numărase în gând secundele ultimei jumătăți de oră ce i se păruse infinită. Emoția întâlnirii îi colorase obrajii și simțea adânc tropotul sângelui ce îi alerga prin vene. L-a condus cu privirea spre alee, până în grădină și apoi s-a decis să coboare. Și-a dat seama că prea mult suspans strică și pentru că pe fața lui se citea iritarea s-a gândit să nu strice momentul la care visase atât. Ajunsă în curte, din pricina nerăbdării care o înghesuia, a ales drumul cel mai scurt și a pășit ușor, direct prin iarbă. Mergea gândindu-se că era cu fiecare pas mai aproape de el, de întâlnirea aceea pe care o premeditase de atâția ani cu răbdarea ei nemăsurată. O privea cum se apropia și pentru o clipă a crezut că amurgul acela îi joacă o festă. Era ea. La fel cum o văzuse cu ani în urmă în fotografiile acelea. Nu putea crede că trecerea anilor nu lăsase nicio urmă pe chipul ei și era destul de cerebral ca să se creadă personajul unei întâmplări fantastice. Un lucru știa sigur. Se afla în fața celei pe care o cunoscuse cândva dintr-o simplă curiozitate. Comunicaseră o vreme. Ea și-ar fi dorit să-l întâlnească, dar el fusese indecis. Într-o zi, a dispărut pur și simplu și el nu a încercat să afle de ce. Crezuse întotdeauna că lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Și a uitat-o. Acum erau față în față. S-au privit preț de câteva secunde. Se simțea cum tăcerile lor se duelează. Erau ca într-o arenă. Unul dintre ei trebuia să învingă în seara aceasta. Oare cine va câștiga? Blândețea, grația, răbdarea ei sau încăpățânarea, indiferența, luciditatea lui? Ea a rupt prima tăcerea și a făcut asta doar pentru că era gazdă. L-a invitat în cerdac. A urmat-o fără să se opună. Glasul ei i s-a părut la fel de interesant ca atunci, demult, când vorbiseră la telefon. S-a așezat în fotoliul de răchită și a privit masa. L-a frapat modul în care așezase totul. Dovedise mult bun gust și nu putea să nu-i admire priceperea. A vrut să o întrebe de ce făcea asta, dar ea i-a făcut un semn discret cu mâna, sugerându-i să tacă. Începuse să se mai dezmeticească și o privea cum pune ceaiul în ceșcuțe. Totul i se părea că se derulează după un scenariu. Ea a turnat ceaiul urmând un adevărat ritual de parcă ar fi fost o adevărată gheișă. Apoi, i-a întins ceșcuța cu gesturi delicate, i-a zâmbit și l-a îmbiat să bea. În timp ce sorbea din ceaiul acela al cărui gust nu îl putea recunoaște, dar care îl cucerise de la prima înghițitură, o privea fascinat de lumina pe care chipul ei o radia. Părul negru, în care se vedeau urme stinghere de alb, căpătase reflexe albăstrii în lumina lunii noi. Purta haine în culorile toamnei. Deasupra avea un șal de brocart care îi dădea un aer nobil. Parcă ar fi fost desprinsă dintr-o pictura renascentistă. Chiar și rama ochelarilor era asortată cu ținuta. Purta bijuterii cu grijă alese. Șiragul de mărgele, cerceii și inelul erau chihlimbare în toate nuanțele toamnei. Inelul, în care era încrustată o piatră mare, se potrivea nesperat de bine pe mâna ei mică și delicată. Privindu-i doar mâinile ar fi putut să jure că erau mâini de copil. Ar fi vrut să găsească ceva cât de mic care să nu se potrivească cu întreaga atmosferă, dar s-a lăsat păgubaș pentru că totul fusese gândit cu minuțiozitate până la cel mai mic detaliu. Încă nu putea crede că el, pretențiosul pretențioșilor, nu găsea ceva de criticat. Se simțea ușor fascinat de întreaga atmosferă și dintr-un orgoliu ivit așa din senin se chinuia să găsească un cusur. Găsise! Muzica! Lipsea muzica! Când se pregătea bucuros să se felicite pentru că reușise să-i găsească un impediment, ea s-a ridicat și a pus un CD. Era dezarmat. Nu putea înțelege ce puteri deținea ființa aceea care în aparență era atât de fragilă. Știa oare să citească gândurile? Era într-un valvârtej de stări confuze. Peste întreaga pădure s-a revărsat ritmul unui tangou. Ea s-a așezat pe canapea și sorbea cu înghițituri mici ceaiul, privindu-l în ochi într-un fel care-l înnebunea. Probabil așteaptă să o invit la dans, a gândit el. Nici măcar nu mă invită la dans, își spunea ea. A urmat încă un tangou și încă unul și ei se priveau fascinați în tăcere. Dar tăcerea lor spunea mai mult decât ar fi putut spune toate cuvintele din lume. S-au lăsat prinși de valul muzicii și când s-a auzit tangoul pe care îl preferau amândoi fără ca niciunul dintre ei să știe acest lucru, s-au ridicat ca la un semnal și au început să danseze. Dansau atât de bine împreună încât ai fi putut crede că sunt doi profesioniști după sute de repetiții. Ea simțea că așteptarea ei nu fusese zadarnică. El se vedea nevoit să-și vadă decapitate toate principiile, cel puțin pentru moment. Se regăsiseră în sfârșit în labirintul în care intraseră amândoi într-o altă toamnă. Toamna asta fusese atât de darnică cu ea, iar pe el îl atrăsese în mrejele ei, aducându-i împreună fie doar și pentru un tangou. Cerul privea cu stelele îmbrățișarea lor, iar luna s-a ascuns discretă în spatele unui nor gândindu-se că lumina ei ar putea stânjeni. Doar vântul ducea mai departe povestea lor…