Lyset și ploaia

Lyset stătea ghemuită în fotoliu cu genunchii strânși, sprijinindu-și capul pe ei. Afară ploua și parcă vântul nu mai bătuse de mult așa. Ura ploaia. Se gândea cât o iubise în copilărie. Își amintea cum îi plăcea să alerge cu picioarele goale prin ploaie ridicând capul spre cer cu gura deschisă lăsând picăturile să-i spele fața arsă de soare. Și cum își ținea picioarele la burlanul din fața casei râzând în hohote când apa venea în torente peste tălpile ei goale. Dar vremurile acelea erau atât de departe. Doar amintirile plăcute îi mai mângâiau acum gândurile. Și-a aruncat privirea spre ceasul de pe noptieră. Era abia zece. De obicei adormea foarte târziu. Tunetele și fulgerele o speriau derulându-i în față imagini de care încerca, de fiecare dată, cu disperare, să fugă. A încercat din nou să scape refugiindu-se în copilărie. Se vedea atunci cu părul negru numai bucle. Mama i-l prindea cu două clame ca să nu-i vină în ochi, dar mereu i se desprindea câte o șuviță rebelă care o enerva. Rochițele ei erau întotdeauna albastre, culoarea preferată a mamei, cu floricele brodate pe poale sau pe piept. A închis ochii pentru o clipă și s-a prăbușit în vârtejuri, ca să redescopere, măcar pentru puțin timp, lumea aceea când fusese atât de fericită. Simțea mâna caldă a mamei trecând prin părul ei. Era bine. Îi plăcea mereu să-și așeze capul în poala ei și să se lase mângâiată. Acum nu mai putea decât să-și imagineze acele mângâieri cărora le simțea lipsa. Câtă liniște! Așa nu-i mai păsa de nimic. Nici de ploaie, nici de întuneric. Strângea pleoapele tare, tare, temându-se parcă să nu piardă imaginile acelea pline de candoarea acelei vârste. Fusese un copil frumos cu un cap de păpușă, cum îi spunea cândva bunica. Și în adolescență fusese frumoasă, abia după întâmplarea aceea nefericită înțelesese că frumusețea fizică nu ar trebui să conteze atât. Probabil avusese nevoie de palma aceea ca să înțeleagă că o femeie ar trebui să-și dorească mai mult să fie interesantă decât să fie frumoasă. Pentru a ajunge, însă, la această înțelegere a fost nevoie de ani și de minte. Se vedea de mână cu mama, în plimbările lor lungi pe străzile orașului și în minte glasul amintirilor aducea poveștile pe care aceasta le inventa pentru ea cu atâta ușurință. De la ea deprinsese dragostea pentru povește. Un tunet puternic a zguduit geamurile, făcând-o să tresară și să deschidă ochii. A coborât din pat hotărâtă să înfrunte ploaia. S-a apropiat de fereastră unde în reflecția sticlei își vedea chipul timorat de spaimă. Miopia apărută încă din primii ani ai tinereții o împiedica să vadă prin întunericul dens al acelei nopți. A închis din nou ochii și și-a amintit acea noapte de mai când ploua la fel de tare ca și acum. Cerul oscila între albastru și roșu. Înnegurat de tumultul apelor, o chema șuierându-i în urechi cântecul acela straniu care o însoțea de atunci, de fiecare dată când ploua. Nu. Nu o să se lase din nou pradă acelei năluciri. A trecut, avea dreptul să uite, ploaia e bună, răcorește sufletele înfierbântate de gânduri. Apoi, a deschis ochii brusc cu dorința, născută parcă din puterea unui tunet , de a alunga acele amintiri de coșmar. Își dorea pentru prima dată, cu o putere nebănuită, să alunge toate nălucile trecutului și să lase în urmă noaptea aceea. A deschis fereastra. Privea în bezna de afară lăsând vântul furios să-i fluture părul, să încerce s-o sperie aducând picături răzlețe pe care i le izbea în față ca un copil rău, pus pe șotii. Și a simțit deodată că e bine. Că poate să respire. Zâmbea. Parcă revenise dintr-un pustiu. Nenorocirea aceea abătută asupra ei atunci ca un apus venit la amiază i se părea acum, dintr-o dată, departe, risipită ca o ceață ce-i acoperise atâția ani gândurile, împiedicând-o să vadă în jur atâta timp. Undeva în depărtare a zărit o lumină care urca ușor în noapte spre cerul eliberat de-acum de ploaie. I s-a părut că lumina îi spunea ceva abia șoptit. Vocea mângâietoare semăna cu cea a mamei atunci când o vedea supărată cu ochii țintuiți într-un punct pentru a împiedica lacrimile să se rostogolească: „ Lyset, ploaia nu are nicio vină”. Se simțea, în sfârșit, liberă, gata să se împace cu ploaia.