Ioan Postolache-Doljești

pe lunecuşul clipelor călcăm cu teamă ca pe grohotişuri. în suspectări de ascunzişuri, pe lunecuşul clipelor călcăm. capcane inutile inventăm, bolnavă-i mintea în hăţişuri. cu teamă, ca pe

ștergător pe parbrizul vieții uitarea înlătură mâzga de gâze ucise clipele duse și fiecare zi rămâne ce e a singurătății ieri mereu e-o pubelă și mâine un portmoneu burdușit de bacnote prea

somnu-i rămas undeva în urmă înzăpezită geroasă noaptea e albă privesc chenarul ferestrei din pat și aștept aștept și aștept îl invidiez pe dumnezeu încă doarme pendula bate-n perete ca inima-n

ninge lin şi tăcut fără vânt cu fulgi mărunţi ziua se deschide ca o gură de prunc cu muguri de dinţi căutând sânul luminii o pace răcoroasă şi blândă mi-alintă bustul gol la fereastra

frunze-n vârtej amintirile vântul mă duce cu ele la tine dumitrițele oftează-n nectare mai mult de răcoare simt frigul și nu e de afară o știu din tine vine ferecată de pământ în mucegăitul

îți stătea bine cu buzele umezite de zeama de rodii luceau și tu râdeai la prostioarele mele albi dinți de fiară tânără mușcau din pulpa cu sâmburi din colțul gurii vârful limbii a recuperat

îmi port raiul și iadul cu mine oriunde mă duc ca orice om al acestui veac schizofren e sâmbăta Cuvântului mort ce "din morți cu moartea pe moarte călcând celor din mormânturi viață

huau-huau latră scurt dulăul vecinului doar așa să știe luna că el s-a trezit și cred că-și bagă la loc nasul sub coadă și-adoarme. pendula din hol bate și ea scurt o singură dată de jumătate

eu mână și zaruri în joia de azi m-agit spiralat în sus de la inimă înspre cap punând în gând o dorință mă rotesc ușor retrograd însemnând prin scurte zvâcniri punctele cardinale când cercu-i

Marea cuvintelor era în travaliu Iarna o răcorea cu atingeri de fulgi Haosul devenise o ruptă placentă Anul se năștea geamăn cu tine Inima lui și a ta în bătăi erau una Eoni împrăștiați din

ieri de ziua ta aș fi vrut gândurile să-mi fie fotoni mintea prefăcându-mi-o într-o pajiște pastelată de flori de lumini inundată din care eu să culeg buchete de cuvinte în versuri țesute

între Licorn și Pegas pendulez cu buletinul în mână e cal e taur e cerb mă întreb ochii îmi fug deodată cu el spre cornul de lună asta e îmi zic buletinul e vechi fotografia-i minciună dau

acum cum tot m-ai bunghit recunosc sunt cel mai mare mincinos ce ai întâlnit te-am mințit te mint și mă mint pentru că-i singurul drum către tine altfel nu-mi explic de ce de-o vreme nu-mi mai

următoarea stație, Parnasul! anunță bătrânul șofer cu glas ros de tutun. am tresărit. ca un pahar cu leșie peste care se toarnă acid sufletul s-a umplut de emoții, de nerăbdare. reacția a fost

aeru-i rece şi ud plouă mărunt vântul adie frunzele-n sărut de adio cad legănând amintirile verii... cu feţe de sfincşi în priviri cu umbre de frig bătrânii-s pantofii uitaţi pe raftul de

în joia asta mare te regăseşti în nepoatele tale. cu ele, sub ninsori de petale din vişinul înflorit, îmi pari că te lepezi de tine, de timp... ce poate fi, mă întreb, în revărsarea

Gata,divorț! De tine vreau să scap. Ea, mititică, la picioare: Vezi că te bate soarele în cap...

în zori cu suflet copil fără griji alerg săltăreţ cu privirea pe cer urcând coborând pe curburile lui în tot jurul mă rotesc bi-ni-şor - întreg orizontul şi eu pe pământ în mijlocul lui e