agățat pe vârf de con

ștergător pe parbrizul vieții uitarea înlătură mâzga de gâze ucise clipele duse și fiecare zi rămâne ce e a singurătății ieri mereu e-o pubelă și mâine un portmoneu burdușit de bacnote prea mari să existe în realitatea prea copleșitoare a lumii singur mereu îți duci în cârcă stinghereli dureri mari sau mici sâcâietoare sau părelnice și-n tăcere oblojești ologitele vise tangențe ce te-au rănit intersecții ce te-au uimit plăcut sau neplăcut și trecătoare rotiri amețitoare spre-nalt iubirile tornadele sufletului când și gunoaiele-n zbor păreau păsări azi e vârful de con de care stau agățat privind îngrijorat către bază și n-ar fi nimic c-așa e mereu doar că acum nu mai știu de privesc de sus în jos sau invers...