George Pașa

anomie/ furnici înaintea ploii baza 1, răspunde/ balerina dansează pe un pian dezacordat casă în pantă/ atenție, cad țigle/ aici hidroscopu 2, recepție/ condiția existenței: să nu existe condiții/

te rupi dintr-o margine, ai să crești în alta. în locul părăsit, poate doar umbra unei întoarceri. nu-mi spune povești! ritmul nu mai păstrează pecetea sângelui, nu mai reține, o clipă, în

săpăm la temelie punem cofragul fiecare pe jumătatea sa de iluzie apoi ca doi orbeți ne avântăm prin galerii nu are importanță compoziția doar zidul să ai de ce să te izbești cu cine să

sub pietre se ascunde un pește. petre, ai grijă de el! năvoadele răului vor să-l împresoare.

-1- ceva fâlfâie din aripi. o fi vreun porc zburător sau noos-ul ieșit, nu demult, din găoace? „știi ceva? - îmi spune celălalt, plictisit. „dă-te la o parte, că-mi iei aerul

i-am făcut poeziei o propunere (in)decentă: să ne despărțim în liniște, chit că în vremurile de azi bântuie balamucul prin căminele mai multor familii poetice, se mai ajunge și la destrămarea

mă plimb ades pe bulevardul p(r)oeziei urmăresc avangarda scoțând pistoalele cu apă plată spre a se apăra de clișeele ce-i zboară pe la nas și-o seacă la inimă: mult plastic șosete bocanci

liubocika și-a cumpărat o bicicletă roz și-acum pedalează pedalează ce mândră e când are în față doar aerul rarefiat mirosind a tămâie sau a izmă creață se fâstâcește în fața hanului de la cuibul cu

nu-i nicio criză în obiecte doar în tine un virus fără vreo țintă precisă aproape de miez

numele tău nu e o pasăre împăiată în muzeul neîmplinirilor, nici o săgeată pe care să o ațintești mereu spre pieptul dezgolit al nemuririi. auzul nu s-a lipit de el, nici privirea nu s-a răsucit

lucrurile par lipite geană peste geană în somnul poveștilor mă voi închide acolo tu să-ți atingi degetele de geamul fierbinte până vei simți arsura nici o tristețe nu ne mai aduce față în

s-a oprit pe dig așteaptă apele nu se mai întorc ceva nu a fost așa cum se credea vreun pahar s-a răsturnat sângele vinul și adevărul în miile de colțuri ale

se-aude ceva sau mi se pare că o stea sinucigașă a căzut în mare (nu-i bine/ taie/ s-a strecurat o încrucișare de rime) se-aude totuși ceva nu cred că mi se pare o stea sinucigașă a

până aici totul se așezase fără teamă de unități pierdute măsurătorile se fac și azi de la distanță accidentul din cremenea sensului parcările imposibile pe același teren viran spațiul dintre

povestea nu mai încape în ramă trupul ei a crescut peste marginea gândului seară de seară învelită în bruma tăcerii cu un pas în urmă secerate iluzii călătoare pe prundișul

trebuie să știi când să cobori din mers mai ales când vehiculul poetic n-ar da semne că vrea să se oprească să te întorci pe drumul tău pen\' că tu n-ai scris vreodată ceva și nici n-ai de

își terminase rondul de noapte. somnul o aștepta în patul răvășit. uitase de clientul perpetuu, cel zidit pe dinăuntru. mai ales de când aceluia îi revenise memoria. visa la o ușă din lemnul cel

în toate fețele diamantului gând prin gând te-am zărit numai pe tine minune fără cuvânt m-am așezat pe o piatră am tăcut mai mult cumva decât necesar lumea se restrângea într-o

Nu se știe prin ce întâmplare, Ekko Morgan și Vica Leuștean ajunseseră să se cunoască. Probabil că hălăduiseră împreună, cu mintea dusă, pe aceleași plaiuri neatinse de oițele năzdrăvane, la ceas de