Poezie
***
1 min lectură·
Mediu
Mestecenii-n pădure glăsuiesc
Într-o limbă vesel-inocentă;
Cocorii cu tristețe obosesc
În zbor purtați, pe nimeni nu regretă.
Ce să regrete? Toți sunt călători -
Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă.
Doar cânepa visează uneori
La cei plecați în depărtare-albastră.
Stau singur printre câmpurile goale,
Purtați de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor.
Sunt plin de gânduri vesele, domoale,
De nimic în trecut nu-mi este dor.
Nu-mi regret anii, irosiți zadarnic,
Nici chiar al liliacului parfum.
Foc roşu de scoruşe arde-amarnic,
Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum.
Nu se aprind scoruşii ciucurați,
Îngălbenita iarbă nu dispare.
Cum frunze pierd copacii resemnați,
Aşa eu pierd cuvintele-mi amare.
Şi dacă timpul, lunecând ca vântul,
Strânge pe toți în bulgăr inutil...
Spuneți aşa: mestecenii-au cuvântul,
Vorbind cu al iubitei glas gentil.
006167
0