George Pașa

de nimic legat. absurdul sforilor ce se rup. și totuși... nu-i esențial să faci pasul în gol, ceva te păstrează-ntre margini. pe treptele de lemn, doar așteptări încremenite, libertatea de a fi

N-am văzut Bosforul niciodată Și de el să nu mă mai întrebi. Marea văd în ochii tăi – o pată Ca un foc albastru printre ierbi. N-am fost prin Bagdad în caravană, N-am cărat acolo nici

o arsură în gât. la o lungime de braț, inima ta precum orașul în trafic intens. adu-ți aminte că există muguri de plop și-o amărăciune de seară, că e suficient să tușească un măgar, și zece

Pe dealurile Gruziei se-aşterne înserarea; În fața mea, Aragva blând vuieşte. Sunt trist, dar mi-e bine, senină mi-e-ntristarea, Tristețea mea, gândind la tine,

* concurență acerbă. lupta se dă pentru zeama de varză de după. * cine cade primul în butoi are asigurată nemurirea. * problema-i cine ajunge primul, până se va lovi nuca de

Ce jale și ce tristă dramă! Să te privesc mi-e tare greu! Numai a salciei aramă A mai rămas din „tu” și „eu”. Căci alte buze sărutară Trupul tău cald și-n fremătare. În suflet parcă-mi

mergeam pe aceeași cărare. cotidianul părea spart drept în mijloc, i se simțea duhoarea mațelor încurcate. poate de aceea biliboc se postase chiar în fața aruncătorului de cizme, potrivea

orice aliniere înseamnă un lanț în plus, înseamnă să guști numai furajul filosofard aruncat în silă. mai bine-i pe arătură, poți simți, ca ion, mirosul pământului reavăn, în care și râmele se

S-a mai potolit vechea mea rană, Inima-mi nu-i arsă de beție, Cu albastre flori de Teheran Mă tratez acum în ceainărie. Gospodarul ceaiul își slăvește, Privind cam vulpește către-un rus, Cu

nu mai simțeam deloc mărăcini în vorbele tale, nici puf în care musai trebuia să transpire o moarte. ne-am strecurat sub plapuma visului. ce ușoară îți părea strânsoarea!

pășea încet printre cuvinte, să nu le tulbure somnul. știa că odată au să devină mai pline de sare și scrum. cineva le scria pe o piatră, în vers de pelin, după ce a gustat, în lume, toată

am să vă spun de la-nceput: povestea nu urmează tiparul prescris, cu lupta între două forțe, în care cel mai bun învinge, cu donare de chestii din care să iasă pădure, piatră sau foc. nu,

cum n-am chef de scris, dar nici să fiu depășit, la mustață, de grafomanii secolului XXI, m-apuc să fumez o țigară. deodată, un poem roșiatic pulsează în jar. mă uit la el, dintr-o

nu poți ști nimic. firul se deșiră până la capăt, dar tot te uiți așa, ca prostu\', la un orizont ce nu și-a început descompunerea. pentru că te crezi parte a muzicii veacului, n-ai cum să te

toți trec în viteză. furați de reclamele de pe margine, nu văd încotro duce drumul acesta de piatră și scrum. tot așa pleacă și iulie în căutarea lui august. poate vom simți atingerea

suntem oameni. aceeași lume respiră în noi. învelișul e simplu. trebuie reglate simțurile. numai să găsești cheia pierdută. degetele noastre sunt ochi. văd, la distanță, fericirea, dezastrul.

pretutindeni – aceeași placă. atâtea cucuie și vânătăi, dar nu vedea că e un luptător fără cauză. acum știe: cerul e deschis pentru toți, apele, mânioase doar când le agită

trebuie să fierbi ca mustul, până la decantare, fără sulf sau alte parascovenii pentru limpezire, știind că în drojdie se mai rătăcește și perla. asemenea, în detalii se pierde și

pustiul creștea în el, cum în cremene foșnetul dorului. se spunea pe sine într-o frunză, până la capăt. bătrâne, pe aici totul e în bătaia puștii, au secat izvoarele doinelor, cântecele au