Un poet refuzat (\"Pasărea Rostogol\"). Vasile Mihalache - \"Încăperi cu ecouri\"

Volumul de versuri Încăperi cu ecouri (București, „Nic Vox”, 2007) reunește, după mărturisirea autorului, poezii scrise între 1972-1986, cizelate în anul apariției volumului, și, de asemenea, unele texte scrise după 2000. Vorbim despre un volum de debut editorial, petrecut la vârsta deplinei maturități creatoare, când poetul a considerat că e momentul să lase în urma sa textele care îl reprezintă, chiar dacă publicase, încă din 1971, prin reviste importante.

Volumul de față are 105 pagini și include două cicluri poetice: primul, Încăperi cu ecouri, conține 57 de texte, dintre care o parte au prozodie clasică; al doilea, mult mai scurt, Palatele ierbii, include 9 prozopoeme și un text final în versificație clasică. Discursul poetic are valențe expresioniste, e prea puțin tributar postmodernismului, asemănându-se, mai degrabă, cu acela al lui Cezar Ivănescu (poet care l-a și remarcat pe Vasile Mihalache, publicându-l în revista „Luceafărul”); iar, atunci când predomină ludicul, se apropie de maniera soresciană. Desigur, nu pot fi excluse și apropierile de suprarealism, mai ales în poeziile scrise după 2000. Interesant este că, dacă poetul ar publica textele scrise după 2000, aproape nu l-am mai recunoaște, fiindcă evoluția scrisului său este surprinzătoare, existând mai mult experimentalism și o îmbogățire tematică.

Cert este că mai totdeauna găsim în poezia sa o bună îmbinare între reflexivitate și emoție intelectuală. Cele mai multe versuri au ritm, chiar dacă sunt și versuri albe, autorul dovedindu-se un maestru al metaforei, neexistând în ceea ce scrie expresivitate zero. Temele și motivele predilecte ale cărții sunt: timpul, viața, moartea, condiția creatorului, iubirea, singurătatea, visul, zborul, peisajul marin, lumina, somnul, apa etc. Recursul la un vocabular poetic nu extraordinar de bogat, dar nici limitat, cu exagerări sau epatări inutile, nu exclude plurivalența semantică, deschiderea spre varii tipuri de lectură. Ceea ce mi se mai pare în mod special reușit în volumul acesta este și varietatea modalităților discursive, alternarea poemelor ceva mai ample, grupate, eventual, pe mai multe secvențe, cu poeziile scurte, de numai 4-6 versuri. Însă, indiferent de volumul de cuvinte, autorul are capacitatea de esențializare discursivă, de închegare a sensurilor în câteva structuri de tăria și frumusețea diamantului. Iată, în acest sens, câteva exemple din chiar poezia de început a volumului, Săgețile singurătății, compusă din cinci secvențe de 7-10 versuri: „Mi-e silă de somn dacă altul visează ce însumi visez/ Sunt prădat de simțuri, de preatârziul cu limbă de foc/ Prezentul mă ține cu brațele moi deasupra spinilor de aur/ Viitorul mă târăște în regnul umbrelor ca pe o virgulă/ Doar intențiile, ventuze pe o câmpie cu ochi țuculescieni/ Mă mai descriu în hala rece a nopții, sub abajurul ploii/ Doar ele mă așteaptă, ordonate caligrafic, la ieșirea din minți” (p. 5); „Ochiul deschis asupra faptei rămâne/ Visând te risipești în tot lăuntrul/ Nu mai suferi; ești orb/ Preferi reculegerea în ape adânci/ În plină lumină asta ești:/ O țintă în care șiroiesc/ Săgețile singurătății” (p. 7).

Citind poeziile din volum, îți este foarte greu să alegi, – în condițiile unui spațiu limitat al unei prezentări de carte, – între „lovirea de cuvinte”, cu zbaterile acestora, asemenea unor „fluturi iluminați de candoare” (Uneori mă loveam de cuvinte, p. 12-13); imnul de dragoste închinat femeii ce „se ridică din spumele mării” (Clipă de dragoste, p. 16); atracția nevăzutului, „Într-un timp fără greutate/ (care) Decupează aerul cu păsări cu tot” (Fereastra, p. 20); interogațiile tulburătoare din poemul mai amplu Femeia cu pelerină (p. 24-29); asumarea destinului de „poet refuzat” de contemporani („Trebuie să învăț a nu muri de moarte/ Deși din ștreanguri de aer luciul inimii ține o viață/ Și am o șansă: steaua mea, chiar căzătoare” - Pe lumină se reazemă, p. 46); dialogurile polemice din Pasărea Rostogol (p. 30) și, desigur, multe-multe alte poezii. Poate că în unele texte în prozodie clasică se cade pradă rimelor facile, dar acesta este un risc asumat de către orice poet care tinde spre muzicalitatea exterioară a versurilor. Însă există și unele dintre cele mai bune poezii ale volumului scrise în această manieră, cum ar fi: Altă fiară mă amenință (p. 47), unde se întrevede un strigăt al ființei confruntate cu Răul, maniera fiind dominant expresionistă; Încăperi cu ecouri (p. 48), Căutător de perle (p. 53), Unica povară (p. 73-76) sau Fiicele timpului (p. 78). Ultima dintre ele conține o meditație în manieră existențialistă, reflectându-se și gândirea mistică, și eidos-urile platonciene, angoasa fiind dublată de conștiința unui altceva, în rătăcirea ființei „dinspre nicicând spre niciunde”. Conștiința efemerității nu împiedică pe eul poetic să intuiască nevăzutul, în miezul căruia subzistă un sens, fiindcă poetul desface „miezul din coaja fructului de tuci”, alături nevăzutul fiind perceput prin zbaterile unei inimi „cât o pepită”. Printre secunde, „fiice ale timpului”, doar o „dungă șerpuitoare” - „linia vieții”. Ultima strofă este emoționată și profundă în simplitatea ei: „A cimitir de coji sau cimitir de trupuri?/ Și sufletele noastre credem că au gust/ Căci le pliază moartea în calupuri/ Și le presează-n teascuri pentru must!” (p. 78).

A doua secțiune, Palatele ierbii, include, cum spuneam, cu o excepție, scurte prozopoeme, cu un accent mai mare pe biografism. Narațiunea este însoțită de descriere, așezarea în pagină este asemenea poemului în proză, versurile au însă muzicalitatea conferită de rimă și ritm. Și aici îmi este mai greu să spun care dintre texte ar fi mai valoros, însă relația dintre fond și formă, coerența discusivă și o anume ieșire din tipare mi se par mai evidente în poemele: Epistolă, Palatele ierbii , Dor și Prietenul de zbor.

Închei acest scurt periplu prin universul poetic al lui Vasile Mihalache, constatând că, în ciuda unor imperfecțiuni formale sau unor inadecvări stilistice, volumul de poezie Încăperi cu ecouri are, dacă ținem seama și de anii în care au fost scrise textele, o prospețime ce dă măsura unui talent incontestabil. Bine ar fi de ar putea să vină și cu o altă carte, în care să intre unele dintre poeziile valoroase scrise în ultimii ani.

George Pașa