Călătoria spre sine. \"Voiajul\" de Ioan-Mircea Popovici

Despre Ioan-Mircea Popovici se pot spune multe, dar niciodată șirul de convergențe nu poate să ducă la înțelegerea deplină a unei personalități fascinante prin deschiderea sa spre lume. Profesor universitar, doctor în matematică, poet, eseist, atras de muzică și pictură, știe că între tot ceea ce Dumnezeu a lăsat pe pământ există niște legături tainice, că omul trebuie, în întreaga sa existență, să se regăsească pe sine, adică să acceadă la adevărata sa esență.

Autor al mai multor cărți din domeniul matematicii, Ioan-Mircea Popovici este și un talentat scriitor. Volumul său prin care a debutat în literatură, Voiajul, este o carte oarecum inedită în peisajul literar românesc, chiar dacă, numai parțial, și-ar putea găsi corespondențe în Europolis de Jean Bart. Cartea este structurată în șapte secțiuni: Pe ape, în voiaj de sine, Repere în subconștient, Existență sau preexistență, Ramuri ale timpului, Histria și piramidele, Adevăr sau adevăruri, Trei scrisori. Este foarte greu să încadrezi Voiajul într-o anume specie literară, încât putem vorbi despre un text „de graniță”, unde ficțiunea și realitatea se învăluie una pe cealată, fără a putea spune că avem de-a face cu un simplu jurnal de călătorie, nici cu un jurnal de idei, dar nici cu ficțiune pură sau eseu propriu-zis. Prin maniera de abordare, păstrând proporțiile, sunt asemănări, mai degrabă, cu Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, chiar dacă subiectul cărții este cu totul altul. Există, însă, în cartea domnului Popovici, ca și la Steinhardt, aceeași natură interogativă și folosirea unor evenimente exterioare ca pretext pentru meditație și sondări ale interiorului.

Voiajul a apărut în 1994, la editura „Muntenia”, are 156 de pagini, format A6, cu o grafică de bun gust, asigurată de soția autorului, Dorina Popovici, și cu o dedicație tatălui, de la care, după cum aflăm din primele pagini ale cărții, a avut multe de învățat: „Tata îmi spunea adesea: Domnul îți dă viața, te face să crești, te umple de dorințe, de regrete, de bucurii și suferințe, de mânie și îndurare. Totuși, tu nu ești nici acel școlar, nici acest soț, nici acel atlet, nici acest matematician. Ești cel ce se desăvârșește.”

Structura polimorfă a cărții nu exclude unitatea acesteia, chiar dacă pasajele diegetice par a fi întâmplătoare, (în realitate, rod al „memoriei involuntare”, în acea permanentă căutare a unor relații între evenimentele prezente și cele trecute). Literaturizarea nu este exclusă, chiar dacă acela care vorbește în text este autorul, nu un subiect-narator. Mă refer la literaturizare nu în sens de țesere a unor structuri, ci la maniera discursivă, la cum se povestește, ceea ce ține, mai curând, de literatura artistică, dincolo de realitatea mărturisită a celor relatate. De fapt, subiectul cărții (mai degrabă un pretext al plonjării în sine) îl constituie călătoria pe mare, de la Constanța la Alexandria, în Egipt, și înapoi. Însă, dincolo de peripețiile călătoriei, există pasaje ample, cu incursiune în evenimente autobiografice din trecut, sau cu unele comentarii de natură filosofică, morală, religioasă, despre astrologie și astronomie, despre misterele piramidelor sau ale revoluției de la 1989, despre artă, despre nevoia de regăsire a sufletului românesc aflat în confruntarea cu nesfârșitele crize economice, politice sau morale.

În primul capitol, Pe ape, în voiaj, după ce este descrisă îmbarcarea și întregul protocol legat de aceasta, ni se relatează un vis, care, în mod straniu, este legat de rememorarea vacanței de iarnă din 1989. Sunt prezentate, în maniera unui martor creditabil, secvențe revelatorii din realitatea evenimentelor de la Timișoara, de la București și de la Constanța: „În jurul Poștei din centru, cordon de grăniceri. Aceeași atmosferă în jurul Operei. Mergem spre Hotel Continetal și Agenția de voiaj pentru a ne lua bilete de întoarcere. Din loc în loc, troleibuze arse, cu geamurile sparte și chioșcuri de ziare în scrum. Trecând pe lângă un cordon de soldați, îmi permit să-i întreb dacă apără ceva. Cum nu primesc răspuns, îi întreb dacă atacă ceva, primesc priviri piezișe.”

Capitolul al doilea, Repere din subconștient, ne prezintă drumul spre Bosfor, acostarea la Istanbul, pretext pentru o scurtă descriere a capitalei Turciei, dar și al rememorărilor trecutului. Revine obsedant imaginea României după 13-15 iunie 1990, când ignoranța întreținută ani de zile duce la distrugerea unor repere morale. Autorul citează, în acest sens, o învățătură rămasă valabilă și astăzi: „Un stat care își omoară înțelepții trebuie să aștepte până se nasc alții.”

Capitolul al treilea, Existență sau preexistență, ne aduce, printre alte comentarii morale sau religioase („Buzele care spun adevărul vor dăinui, iar limba grăitoare de minciună numai pentru o clipă.”), o altă relatare despre Revoluția din 1989, începută la Timișoara, din perspectiva unui martor și victimă a evenimentelor (scrisoarea Andreei). Andreea descrie și miracolul pe care l-a trăit, alături de alți studenți, și arestarea, apoi bătăile încasate în curtea interioară a miliției.

Al patrulea capitol, Ramuri ale timpului, inserează, în descrierea drumului spre Alexandria, pasaje autobiografice, în special despre satul Voivodeni, spațiul în care se proiectează amintirea copilăriei, cu a sa Cameră a Misterelor (în realitate, sufrageria din casa părintească), cu trecerea prin două momente de cumpănă, sau cu prezentarea unor obiecte cu valoare magică: mingiuța de un leu, tricicleta, zmeul de hârtie promis de mama sa, „mirosul și cântecul frunzelor de plop sub adierea vântului” etc. De interes sunt aici, printre altele, discuțiile cu Laurențiu, la bordul vasului, despre furtună pe mare și rău de mare, despre nevoia de stăpânire a emoțiilor și a fricii, despre miracol. În legătură cu acest ultim aspect, citez următoarele: „Numai cine este inițiat pătrunde dincolo de aparențe. Marinăria presupune, pe lângă chemare spre necunoscut, apropierea de sacru. Esența sacră se dezvăluie numai celui ce este inițiat și știe să vadă. Ceilalți trec pe lângă miracol fără să-și dea seama de existența lui, fără să-l observe, privindu-l ca pe un insignifiant lucru banal cu care se confundă.”

Histria și piramidele, al cincilea capitol, descrie excursia la Piramide din 1 iunie 1991. Găsim aici, probabil, primele semne ale apropierii pe care autorul o face între drumul de la Alexandria la Piramide și acela din Constanța spre Histria. În sprijinul afirmațiilor sale, sunt aduse și explicații mitologice, istorice, din filosofia pitagoreică sau din religiile și filosofiile dualiste vechi orientale. Toate acestea, fiindcă, oriunde ar călători, autorul are în interior acea Plajă cu suflet (concept dezvoltat, se pare, ulterior scrierii acestei cărți), un univers de semne și cutume străvechi, în mijlocul cărora nu poate să se afle decât eul esențial. Un eu care, încă din copilărie, avea o viziune cumva similară animismului, considerând că toate lucrurile au viață.

Al șaselea capitol, Adevăr sau adevăruri, prezintă întoarcerea în țară. Pasajele anecdotice, dar cu valoare importantă pentru „lupii mărilor” (botezul mării pe care îl suportă autorul și Lucian), alternează cu unele comentarii și discuții despre adevăr. Există un singur adevăr sau mai multe? Este adevărul absolut sau relativ? Concluzia este că toate căutările au fost prea departe de adevăr, când acesta era așa de aproape. Unde? În Cel Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Nu ne rămâne, așadar, decât să ni-L apropiem pe Hristos, mai precis, să îi deschidem ușa în inima noastră, fiindcă El nu ne părăsește niciodată, doar noi ne îndepărtăm de El.

Ultimul capitol conține trei scrisori: Un voiaj al gândului (sau scrisoare unui prieten din Canada), Dintr-o scrisoare expediată fratelui în America, răspunsul fratelui Puiu la acea scrisoare. Astfel, cartea se încheie cu a 17-a secvență, numărul 17 având valoare simbolică pentru autor, dacă ne gândim că în ceea ce scrie vorbește și de Casa de la numărul 17. Sau, poate, e o simplă coincidență.

Prin urmare, consider că ne aflăm în fața unei cărți demne de atenție, fără a fi ceva nemaivăzut în literatura noastră. Dacă vorbeam de numeroase comentarii eseistice, putem spune că acestea erau necesare, mai ales că nu se face paradă de erudiție și nu plictisește prin aceste inserții, fiindcă totul e la locul său. Poate că o structură mai ordonată a cărții ar fi dat și o mai bună valoare literară, dar sunt convins că nu s-a urmărit acest lucru. Dacă ținem cont și de ce spune Mădălina Uzunov, în pasajul exegetic inserat în prima scrisoare, ne dăm seama că în „balanța reușitei” sau, aș zice eu, a luptei contrariilor, are o importantă deosebită discursul interior, prin pasajele autoanalitice și prin cele ale revelării unor adevăruri „în vis” (în realitate, cred că e o stare de semitrezie, de reverie). S-ar putea vorbi, în structura cărții, și de o organizare arborescentă, unde cel mai mic detaliu ar avea rolul „madelaine-ei” din creația proustiană. Semnificativul nu se pierde însă în detalii, dovadă că totul trebuie căutat în structura „de adâncime”, fiindcă, dacă te pierzi la suprafața lucrurilor, pierzi și esențialul. Și, de fapt, ce mesaj dorește să ne transmită Ioan-Mircea Popovici prin această carte? Unul important, fiindcă și tu te poți regăsi, ieșind din această lume a suprafețelor spre sinele autentic.

George Pașa