Spirit ludic și elegiac. Liviu Nanu - \"vești din utopia\"

După volumele de versuri Îndemn la nesupunere (editura „Tipoalex”, Alexandria, 2002) și Apăsați tasta any (editura „Marineasa”, Timișoara, 2005), Liviu Nanu revine cu un alt volum de poezie, vești din utopia, apărut în 2011, la editura „A.T.U.” din Sibiu. Acest ultim volum are 70 de pagini, cu două prezentări pe coperta a IV-a realizate de Robert Șerban și de Mihai Curtean, ultimul dintre ei fiind și coordonatorul colecției din care face parte și cartea de față.

Volumul vești din utopia este structurat în trei cicluri poetice: waldo, conținând 9 texte; vești din utopia, cu 24 de texte; circus, cu 18 texte. Deși a fost situat de critica literară fie în contextul postmodernismului, fie al suprarealismului sau al onirismului, Liviu Nanu poate fi mai greu integrat în vreunul dintre aceste curente literare, chiar el însuși (auto)ironizând, în versuri din această carte, posibila încadrare oarecum convențională: „de undeva se aude waldo tușind suprarealist” (elegie bolnavă, p. 7); „vă amintesc sunt ultimul boem/ cu mine s-a sfârșit postmodernismul” (ultimul neuron, p. 68). Alteori, a fost situat în preajma neomodernismului sorescian, mai ales prin finalurile pline de tâlc ale poeziilor sale, cu o notă zeflemist-amară. În opinia mea, scriitura de aici a lui Liviu Nanu este marcată de eclectism, atât prin tematică, prin discurs poetic, mijloace și tehnici de creație, cât și prin weltanschauung (concepția asupra lumii). De altfel, debutând relativ târziu, autorul se apropie, prin atitudinea creatoare, de unii douămiiști, iar, după cum au spus și alții, douămiismul, în ciuda unor manifeste literare, – cum ar fi, de pildă, al fracturismului, al deprimismului, al mizerabilismului sau al utilitarismului, – nu poate fi deocamdată asociat cu o grupare poetică omogenă stilistic și tematic, fiind un sumum de individualități creatoare. Desigur, prin modul cum se apropie de cotidian, autorul are ceva din acel deconstructivism poetic și tendință de demetafizicizare a realului, prin aceasta, de fapt, douămiiștii continuându-i pe unii dintre optzeciști. Însă, paradoxal (sau poate că nu!), sunt texte în acest volum unde pornirea aceasta spre relativizare se oprește și o altă cheie trebuie căutată spre ușa misterioasă a poemelor: „astfel rămânem cu ochii pe cer așteptând un cuvânt/ care să ne cutremure așa cum am băga degetele în priză/ dar din constelația miresei nimic nou/ aceeași tăcere albastră” (mireasa electrică, p. 21); „ușa scârțâie din balamale/ între universul nostru bidimensional și cel de dincolo/ fără a se mișca măcar un milimetru/ să facem mai mult curent a zis unul/ poate așa se va deschide singură” (ușa, p. 23).

Primul ciclu poetic, waldo, este cel care se potrivește, poate cel mai bine, afirmației lui Mihai Curtean că „Poetica lui Liviu Nanu se bazează, în special, pe reinterpretare, pe schimbarea luminii scenice care cade asupra unor teme uzitate în alte vârste ale literaturii”. Aș spune că aici autorul are vocația dramatizării, nu atât prin alegerea numelor pe care le poartă personajele sale (Waldo, personaj inedit, sau Olguța, un fel de replică umoristică și, concomitent, tragică a celebrului personaj al lui Ionel Teodoreanu), cât și prin priceperea de „așezare” a replicilor în locul și la momentul potrivit. Toate poemele de aici au calități evidente: deconstrucția aproape fără de reproș a unor clișee de gândire și verbale, surprinderea prin paradoxuri, finalurile care lasă o tăcere cu tâlc, parodierea patetismului retoric și solemn, învăluirea prin haz a unor adevăruri esențiale; însă și unele scăderi, în special în poezia in dulce jubilo, unde expresivitatea cade într-o „ușurătate” a exprimării: „uite și la ăla e luminat ca un brad de crăciun spun gospodinele/ spun și bărbații gospodinelor cu sarmaua în furculiță/ (...) chiar dacă waldo e lângă mine/ și s-a transformat în miel și îmi roade un deget” (p. 8) – de fapt, îmi creează impresia că se apropie ușor de umorul mai puțin reușit al unui teatru de revistă. Textele de rezistență de aici, în opinia mea, ar fi: de mână cu waldo, toamnă cu fantomă; ménage à trois, vise de vânzare (măsura XXL) aștept provincia. În ultimul dintre cele amintite, este de remarcat îmbinarea dintre mediatația amar-ironică, visul-reverie, visul-aspirație, visul-lenevie etc. Waldo apare ca o instanță necruțătoare, asemenea conștiinței, care amendează lenevia visării. Totul se plătește cumva/ cândva – pare a spune acesta: „însă lumea reală este un sens giratoriu cu prea multe ieșiri/ pe care nu le nimerim niciodată/ și de cele mai multe ori ne încurcăm unii pe alții// asta se petrecea noaptea/ dimineața waldo îmi tăia chitanțe pentru vise” (p. 12).

Al doilea ciclu poetic, vești din utopia, este oarecum diferit de primul, prin atmosfera elegiacă, deși nu lipsesc nici aici „instrumentele textualiste: deconstrucția, inserția cotidianului, spiritul ludic. În opinia mea, textele de rezistență ar fi aici: mireasa electrică, ușa, pisica neagră și coala nescrisă. Prima dintre ele este o cosmogonie utopică, însoțită de paradoxuri, „seriozitate” academizantă, giumbușlucuri frazeologice ad-hoc, totul într-un stil eclectic, existând și intertext. Onirismul viziunii amintește, pe alocuri, de Leonid Dimov: „acolo ne așteaptă mireasa mireselor îmbrăcată în crinolină/ bumbii din piept și din trenă îi luminează sincron/ ca unui pește abisal/ un țipăt i se oprește în gât de câte ori spune da_da/ o dată pentru mine o dată pentru celălalt” (p. 21). Sunt în această secțiune și câteva texte, pe alocuri, mai nereușite, cum ar fi: să aruncăm toate femeile în sus și de veghe în lanul de messenger. În primul dintre ele, abia ultimele șase versuri se apropie de adevărata poezie, celelalte bazându-se mai mult pe anecdotic, deși nu lipsește s(t)area de spirit. Iată acele ultime șase versuri: „acum scriu cuvinte pe bucăți de hârtie/ și le arunc în aer/ unele plutesc aiurea și se pierd/ eu le aleg pe cele căzute cuvintele grele/ și din ele încropesc uneori o poezie// niciodată blestem” (p. 39).

Ultimul ciclu poetic, circus, conține texte în prozodie clasică, apropiate prin viziune de poeziile celorlalte secțiuni. Într-un fel, există asemănări cu maniera creatoare a lui Emil Brumaru, prin același spirit ludic , fantezist și ironic, cu o energie binefăcătoare. Textele de aici care mi se par mai realizate artistic sunt: sonet plângăcios, elegie de toamnă, ultimul neuron. Primul dintre ele este cel mai aproape de sensibilitatea poetică a lui Liviu Nanu, fiindcă există un umor amar, prin care se deconstruiește atmosfera lacrimogenă a poeziei ieftin-sentimentaliste. Viața însăși pare a fi „desfoliată” asemenea unei cepe spre a-i extrage esențele: „deci nu doar o legumă. foiță cu foiță/ încet am dezvelit-o simbol rotund al vieții/ ca pe o domnișoară (dar nu orice leliță)/ pierdută categoric în brațele tristeții// (...) ah iată-mă acuma plângând pentru planetă/ cum molfăi ceapa vieții picantă și completă” (p. 54).

În concluzie, volumul de versuri vești din utopia ne spune ceva despre un spirit căutător, ludic, având simțul măsurii și puterea de a intra bonom, înțelegător, inteligent în casa poeziei, unde, așa cum spuneam cândva, „fiecare pasăre glăsuiește în propria-i limbă”.

George Pașa