enea gela

și nu m-ai recunoaște baricadată între riduri și fire de păr alb ai avea îndrăzneala să spui ești neschimbată? răspunsul meu sunt o scorpie trecută prin viață te-ar descuraja? peste 20

pe unde lasă timpul fisuri intră câte-o gheată desperecheată se prinde-ntre șinele de tramvai invulnerabilă la orice trecere cândva s-a dăruit noroaielor cu bună știință s-a lăsat

mergem unul în spatele celuilalt ne călcăm pe umbră /atingerea iradiază în viu până la gară sunt pași amprentați în moalele străzii trec pe lângă noi marfare cu deportați și bagaje puține

nucul acesta multă umbră a dat tinctură de frunze dulceață e vremea s-aleg pentru troițe / crengi spune tata în timp ce barba îi crește până la nuc/ și mai sus foșnește prin

numele iubitului meu plutește în angoase ca-ntr-un dezinfectant în căutarea unui loc mai cald fiecare literă pierde din greutate vara a trecut și n-a lăsat nimic în urmă la tv

dacă delirez căldura urcă prin tălpi până-n creier/pulverizând scântei/volatile găurește pereții să intre ochii vecinilor /devin brusc moțul de la căciula universului/ tu t’ en vas mon

știma apelor tulburi în care-ai scuipat picături amare de viață eu - unica ta fiică - am muls țâța urii doar ca să simt cum îngheață cerneala să-mi plimb degetele pe

ora 9 deși nu cred în trucul ubicuității mă privesc în mai multe oglinzi nicio urmă de obediență prieteni nu vă înghesuiți să mă iubiți toți într-o zi de luni florile din

LUNI -Care este numele tău? -Diana. -Dar pe mama ta cum o cheamă? -Anda. -Dar pe tatăl tău? -.......... -Pe tata, cum îl cheamă pe

pe strada noastră sunt case-vagon lungi tuburi de dren/prin care nu mai trec nici pace/nici dragoste *** prinse-n ziduri/tăblițe cu-același număr strada noastră are propria

mă tem de singurătate cum se teme un infractor de somnul ușilor blindate cum se teme auzul unei măicuțe de-njurătura cu dumnezeu un ceai negru și credinciosul piky reprezintă singura

în autogara cu mașini prăfuite cu șoferi atei și călători mirosind a feline ude am memorat numere de înmatriculare ale autobuzelor care vin care pleacă înjurăturile

& îmi golesc mintea de trecut cum golesc sertarele de facturi achitate mai rămân câteva refugii unde memoria își trăiește exilul & 1989: strig Libertate! mi se deschide o rană-n piept

am scris un poem pentru tine dar gura lumii l-a scuipat în spațiul insular din ochiurile hexagonale ale năvodului... a plecat inima să-l caute pe continente vesperale și s-a întors rodie

unde crește dogoarea și se coace gândul până devine scrum îl răscolești cu limba când e liniștea groasă ca o haină de iarnă și cenușa stinsă a scârbei te scobești în cap după vreo urmă

am băgat de seamă că avem două umbre una adevărată/ cu limba înțepenită între dinți: întuneric din întunericul nostru cealaltă surogat/ scrie povești: metafore în moarte clinică

nu doar munții înalță pământul ci și cârtițele cu lămpașe stinse între gheare colonizând întunericul unde fosforescentă este numai vypu¹ka iubește nu cine rupe

orașul acesta are case cu acoperișuri în pământ... noaptea soarele se-ascunde printre păpușile oarbe din poduri iar la răsărit curge prelins în gherghef de lumină pe scări pe sub uși până-n