Poezie
păsări împăiate
1 min lectură·
Mediu
acest poem stă întins pe hârtie
ca o femeie trecută de 50 de ani / pe plajă
mai cu spatele la soare
mai ferit
razele (privirii) să-l mângâie
urmează
ritualul trecerii în lumea celor drepți
lacrimi pe țărmul fidelității
vorbe usturătoare
podul suspinelor
fără nicio premoniție mă alătur alor mei
grafomani
postaci
administratori de rețele
cu enterul crescut din buricele degetelor
și retina
ferfenițită pe monitoare
împreună
tragem de carnea cofrată a cuvintelor
ca în povestea despre ridichea uriașă
metaforele nu țâșnesc supersonice
nu lansează racheta veșniciei
măcar au o elice
învârt viața altfel
mimăm transcendentul
liberi
liberi și efemeri
moartea vine
delete sprințar
îi intră pietre în pantofi
nu întrerupe mersul dintr-atâta
calcă
pe grumazul prematurilor noștri monozigoți
nici rețeaua nu stă cu brațele-ncrucișate
adună biberoane cu like-uri
e timpul să-mi injectez morfina dulcei fraternități
pleoapele se umflă
ochii-mi capătă consistența și albeața cojii de ou
halucinez
pretutindeni stâlpi
în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme
din care
cuvintele cad
ploaie cu grindină
Doamne
n-o să mai rămână nimic
026120
0
Dacă ne revendică neantul și “nu mai rămâne nimic” din noi ?