poem cu umbre și stări

am băgat de seamă că avem două umbre

una adevărată/ cu limba înțepenită între dinți: întuneric din întunericul nostru

cealaltă surogat/ scrie povești: metafore în moarte clinică

ascultați-mă pe mine

omul cu două umbre nu cunoaște liniștea

devine câmpie lovită brusc de insolație/ pojar pe pielea hipersensibilă a istoriei contemporane

omul cu două umbre se împarte perfect în două jumătăți

cum se împarte un bărbat între nevastă și amantă

până când oboseala se instalează fastidios în fiecare reflex

cățeaua contiinței scapă din lanț/ turbează : așa nu se mai poate așa nu se mai poate

te prinde în linia întâi fără nicio instrucție

cu pieptul gol

de ea îți este cel mai frică

știe gustul inimii purtate în raniță

aude

cum roiesc pe gâtlejul gamelei

muște verzi