enea gela

s-a așezat în centrul pupilelor mele asemenea unui bețiv într-o intersecție dirijând circulația impasibil la înjurături și claxoane ziua aia m-a dirijat înspre următoarele zile în ciuda

nu-mi spuneți că de-a mama și tata ăsta e jocul pervertirii întreb când vă era sufletul creastă ninsă/ relief necălcat de pași să-mi spuneți de-a ce vă jucați atunci eu primisem de la târg

simt o groapă în piept/ unde oricine vrea își înmormântează mortul *** despre moarte nu știu mare lucru totuși am urme ale ei am dovezi că e aici cu mine copil o priveam la microscop molie

țintim mai întâi pieptul celor apropiați de teama ratării cad deseori/mă prăbușesc îți zic să nu te miri/suntem în anotimpul rece apa nu se evaporă/cum fac unii oameni tocmai când aștepți de

câteva figurine sculptate în nisip se vor graiul artistic al moleculelor mângâiate de vânt e la fel de cald precum știi/ marea mai înghite din când în când câte un om dincolo de geamandură

și nu ne da nouă sângele cel de toate zilele/ trecut prin solzii reptilei prin miezul pâinii dă-ne sângele acela când am fost atemporali apatrizi anormali când i-am scuturat fustele

priveam pe geam lumina cum se înfășura pe crengi când a urcat trenul încetinise/ poate chiar se oprise cât să treacă prin tâmpla unui greier nu am știut de prima dată cine

mai frumoasă decât dragostea e amintirea dragostei pot s-o împodobesc să pieptăn firele încâlcite ale conflictelor s-o așez în pat să-mi acopăr fața cu

mă locuiește o vietate stranie îmi colindă prin sânge/ îl face rame subțiri pentru inimi libere strânge potecile gălbui ale limfei ar putea fi mama primordială a unui popor de

dacă dumnezeu s-ar deghiza în pilot kamikaze ar cădea între noi m-aș oferi să-i fiu masca de oxigen dar cui prodest poate m-aș preface într-o branulă să-i pătrundă oamenii în

trăiește-n mine un animal de apă fără nume în acest poem scoate la mal dimineața rabini cu rugăciuni pictate pe frunte numai el știe cui mă închin trăiește-n mine un popor de păpuși cu

în fiecare dimineață pierd câte-o parte de suflet necrozat sunt din ce în ce mai ușoară aproape imponderabilă numai gura a mai rămas de ea veți spune înghesuindu-mi pe gât cuvintele

de câte ori pleci lași în urmă zâmbetul ce își revarsă lava prin toate ungherele casei... urcă peste ziduri acoperă cuvintele crisalide în care sufletul țese mătasea lunii pentru nopțile

de-asta las să tremure pe-aici câteva poeme în cămașa hârtiei moartea n-are nevoie de veșminte de la galeriile lafayette un petic de umbră peste vitraliile cupolei e de-ajuns să se știe pe

te-așezi într-un vers și matematica vieții adună clipele dintre coaste într-o sumă rotundă de respirații... dincolo spiritul foșnitor... un castan cu o singură frunză pentru omizi ori

voi lipsi mai mult decât ai tu nevoie să fii singură... parcă te văd cum stai aplecată să-mi aduni absențele precum scamele de pe covor cum le treci dintr-o mână într-alta încă

cât de curajos este pilotul îmbătrânind la manșă în plin zbor... aerul fratern încărunțit și el înconjoară munții de aburi precum zidurile vechea cetate... vioara lunii își rupe arcușul în

cârtița memoriei sapă mereu tranșee de-ntuneric; conștiința mea cu două cocoașe le traversează întunericul, lăsând în urmă singura oază: iertarea... mi-e dor de mine, cea

lasă-ma să-mi reazem gândurile de tine, cum timpul își reazemă secundele de acele ceasornicului; numai îmbrățișați vom învăța că pajiștile poeziei nu sunt făcute pentru