enea gela

mâna mea, cu inimi crescute în fiecare deget pompează în aerul din jur sângele feciorilor de lele; acasă, niciun suflet de pază, doar mustul tăcerii, fermentat, spală pragul și

a-nceput cerul să facă fructe, pământul să se-acopere de stele, luceferi de lut să lumineze pe dinăuntru necitite, bibliotecile mele; dar tu nu plânge, mâine vom culege

am trăit povestea mult mai târziu când ispitele ciuguleau pedigriul conștiintei mele și se prindeau în horă noaptea pe malul râului până când inelul de logodnă s-a tot lărgit

mă despart de trecut/rubașca îi păstrează încă mirosul/cum victima păstrează pe chip ultima expresie a asasinului am nevoie de calma indiferență a istoriei/să ignor liniștea azilanților pe

arunc în aer un pumn de sunete și se face cântec mă mir că rămân vie prinsă în acest inel musical pe degetul cel mic al timpului pune-ți mănușile/ascute cuțitul / închide ochii taie!!! ce vei

este o femeie între două încruntări amoroase ca între două primejdii scăpate anacronic din ramă o femeie țesută în fibra copacului pitic de suveici ale anotimpului fără nume ce vezi tu aici

Încă din primele mele rânduri, află că sunt bine, sănătoasă, după cum am precizat într-o altă scrisoare, către confrații mei, poeții. Mi s-a întâmplat zilele acestea să primesc, la rându-mi,

chiar dacă mustangi cambrați în ghips țin sub copite clipa mea de glorie iar de pe câteva tablouri culorile de apă curg nu voi pune lacăt la intrare e fără bilet și fără suveniruri

am mințit am furat am râvnit la iernile aproapelui meu dar să știi doamne că nu merită pentru câțiva fulgi afrodisiac ultra light m-au părăsit nestatornice asemenea unor femei în așteptarea

în vitrina sh-lui amaradia un manechin de plastic cu o coroniță pe cap miss universe blocat la geam de câte ori trec pe-acolo mă opresc chipul meu reflectat în fața manechinului pare o dublură

cum dă căldura cresc buchete de vegetații stridente/albastru-indigo verde-brotac roșu a- prins de la roata asmuțită pe criblura șoselei iată subterfugiul ispitei/mustul siliconului ce

nu-ți trebuie mult să te desparți de viață este suficient gâtul și butucul de timp înverzit pe dinăuntru de iarba distanței înainte să-nchidă ochii bunicul și-a scuturat amintirile să

fabula sinuciderii/peste care viața trântește desaga ei de cărat spaimele umbra copiilor lățindu-se peste ziduri pâlpâie asemenea unei candele lângă altar toate ușile sunt închise

Despre iarna aceea atâta mai știu: mama căpătase trup de zăpadă; îl modelam cu grijă în mame mai mici; sacul lui Moș Crăciun, uitat prin ogradă, flutura murdar, năpădit de furnici. Serile ne

cunoștințele noastre despre tenebre au devenit manifeste romantice, le spulberă vântul pe străzi... oamenii-și oferă libertatea de-a lua câte unul acasă, fără să-l înțeleagă, Maria; sunt

identitatea e la vedere o haină de schimb când ieși din tura de noapte și te simți al dracu de epuizat te-ai băga la somn prelungit mai trăisem asta pe pielea mea rotația turelor la fabrica de

am privit înspre el cu drag și milă complice eu & eu știi că o să ne doară nu i-am spus în gând stinge dracu țigara aia sunt gata să ucid pentru tine să-mi dau foc să-mi împletesc părul

nici nu știți ce fată cumsecade am fost... dumnezeu mă culca pe mâna lui dreaptă scafandrii somnului îmi aduceau la mal toate visele mă iubeam virtual pe la colțuri de gând cu toți

focul de tabără al sânilor înalță noaptea pe tocuri / până la cer aerul frânt într-atâtea scântei desenează bujori/ în obrăjori și-am zis: cu palmele mele/ cele două și una de