câine, câine

nu-ți trebuie mult să te desparți de viață este suficient gâtul și butucul de timp înverzit pe dinăuntru de iarba distanței înainte să-nchidă ochii bunicul și-a scuturat amintirile să rămână doar cele de când era tânăr și ținea pe după umeri femei frumoase le apăsa cu mâna lui grea tot mai mici se făceau cât o regresie în ideal conștiința bunicului își rotea circumstanțele întotdeauna spre răsărit îi plăceau zorii zilei când femeile se gândesc la ce-au visat noaptea fac o recapitulare în așteptarea altor nopți/ altor vise sub guler bunicul păstra capsula cu otravă din primul război cu bunica de câte ori îi spăla cămașa ea se uita la guler întâi să se-asigure că este-acolo bunica sta pe un scaun rotund cu trei picioare aplecată asupra albiei din mâinile translucide stropii săreau peste mormanul de rufe murdare apa ca un râu secat între maluri se lovea apatic de marginile albiei mormanul de rufe părea un animal în descompunere îl îneca în apa cât palma bunica aburii ofileau iarba pe sârmă o piele de vulpe plină de sare făcea aerul irespirabil bunica rostea cu dezgust: câine, câine!...