scrisoare ne/deschisă mamei

cu trupul țeapăn, privirea drept în față, spre tine pășeam ca să-nvăț mersul; după fiecare pas, frica era o stare pe care o-nchideam în sicriul fluid al lacrimilor; când am călcat strâmb, nu ți-am mai spus, nici când visele mi s-au mutat în tolba unor poștași de-o zi și nu am avut cu cine pleca la drum; dacă-mi cereai un pahar cu apă, ți-l aduceam, dând șervețelul alb la o parte, ca pe o cortină și preț de câteva secunde viețile noastre încăpeau în inelul de sticlă al paharului; nu știu cum s-a întâmplat că într-o zi ție nu ți s-a mai făcut sete deloc, iar eu am scăpat paharul pe jos; atunci am învățat mersul a doua oară, continuând să te caut , însă căutările se ghemuiesc în mine ca niște arici ce se desfac în ritualul altor căutări. Gela Enea