Elena Overhamm

aici seara vine cuibărită în florile de vanilie întunericul cioplește discret coloane de abanos ce sprijină cerul și toate păsările lui fâșii de umbre se scaldă-n trecători și poduri arcuiește

Totul a început de la un anunț imobiliar. În căutarea unui loc unde să ne stabilim atunci când va veni vremea liniștii și contemplației, unul neapărat însorit - eventual între cele două tropice, cum

nopțile vârste ascunse ale timpului mușcă din carnea mea până la sânge cu voluptatea vânătorului dintr-o biată sălbăticiune devorată în dispersia universală în sfârșit mă pot înălța pot zbura cu

plouă la Veneția și nici o gondolă nu părăsește portul acostez la rădăcina apelor din care crește orașul atlantid în Piața San Marco porumbeii în picaj adulmecă scheletul plăcerilor de-o vară și

Noaptea este stăpână absolută peste oameni și lume, cel puțin în acest loc unde mă aflu. Acoperă totul, ca o plapumă pufoasă, într-o îmbrățișare caldă și protectoare sub luminile orașului ce

prietene, ce dacă iarna e aproape și-n ierburi arse s-a ofilit parfumul- căci ochiul de cenușă pierdut printre hârtoape pe umerii tăcerii tot își găsește drumul și dacă mierlele și-au luat

vara s-a mutat la noi în gazdă este atât de neastâmpărată încât în fiecare dimineață devreme se joacă în cana de ceai împroșcând parfum de tei peste lucrurile adormite îmi vine s-o trag de

citeam deunăzi într-un jurnal că lumea bolnavă de un mimetism contagios se pregătește de ceremonia funerară alegându-și un sicriu modele depose odată se pare că a trăit o poveste naivă nefardată

acum zece ani soneria telefonului era spaima mea cotidiană mai ales la orele înserării când vocea ternă de la celălalt capăt mă anunța că-i tata în cabină dacă dimineața mă obișnuisem într-un

Întotdeauna mi-a plăcut marea sub culorile toamnei. E un loc de pelerinaj spre care mă îndrept cu sufletul încărcat de emoție, un soi de neliniște căreia sper să-i găsesc alinare. Și pentru că vremea

cum aș putea pretinde că totul e la fel și-n liniștea amiezii să mă îmbrac în primaveri când umbra zilei s-a exilat în creuzetul toamnei și poate va muri în alambicuri uitată undeva iubite

în ziua aceea orașul se îmbrăcase în crini când deodată a-nceput să plouă cu cenușă Doamne să fie timpul născător de crepuscul mi-s răstignită pradă sub grumaz de sfârșit și parcă aud un clopot

de câteva zile noaptea se botează fiică a ploii goală și transparentă sub cascada în flăcări de diamant luminile orașului pâlpâie adormite în holograma prismatică a moleculei apoase doar mașinile

spânzurată în abis câteodată această clipă ce se arcuiește pod peste casa noastră e adevărul ce-mi bântuie somnul și veghea când îmi las capul să odihnească la pieptul tău o pădure de cedri se

când umbra zilei adoarme în compas iar sub zulufii blonzi râde-n somn copilul ne place să odihnim sub arcadele luminii împlântate în rădăcina nisipului de șofran pârguit trubaduri demodați cu

în dimineața asta leneșă tânără femeie cu părul despletit acoperindu-i ochii încercănați de arșița nopții ce tocmai s-a ascuns în felinare am auzit râsul mării gâdilate sub dalta luminii cum

roade în inima mea adânc întrebarea carie-n pom când timpul se-ascute între negru și alb pretutindeni îmi împinge umbra biciuită iscoadă în somn până la poarta lui Cristos sub flori de

privesc prin franjurii luminii în apus această zi brodată-n frunza de alun cum trage draperia în minutarul scurs din care-nvie noaptea în triluri de păun zarva se-ascunde într-ai viei

uite ce frumos ai învățat să pășești venind de departe pe coridoarele ființei mele templu maur îmbrăcat în mușcate ce-ascunde viori la subțiori iar în priviri de firide se oglindește marea de

cum alerg așa de mână cu viața mea dornică să-mi ispășesc porția de penitență premergătoare treaptă abruptă uneori în balans pod tibetan peste prăpastia ce ne ademenește să-i sărutăm buzele din

O dată pe an, pașii mă poartă în pelerinaj către locul de obârșie. Acolo, într-un sătuc din apropierea mării, odihnesc în eternitate cei al căror sânge continuă să curgă în ființa mea. Cu