Zece ani

acum zece ani soneria telefonului era spaima mea cotidiană mai ales la orele înserării când vocea ternă de la celălalt capăt mă anunța că-i tata în cabină dacă dimineața mă obișnuisem într-un fel cu apelurile sale când îmi repeta obsesiv haide nu vii că s-au copt primele cireșe iar pepenii vor exploda curând sub roua argintată orice altă oră a după-amiezii se transforma în chinuitoare întrebări printre care alergam cu speranța că mai trece o zi iar tu încă stai între mușcate cu mâna streașină la ochi să-mi zărești silueta apropiindu-se de ulița casei unde până și câinele se răzvrătea să rupă lanțul ca să-mi iasă în cale Doamne cât m-am rugat să-ți fie mai ușoare clipele să poți păși fie și cu ajutorul bastonului dacă nu așa cum treceai mândră pe sub cerdace albe de mână cu tinerețea și cu mine trupul plăpând înrobit de boală mai respira izbânda prin înaltul ferestrelor mângâiate de floarea de salcâm mintea cea ageră și deschisă călăuzea călătorul pierdut în întunericul stăpân prea devreme peste ochii lumii iar inima tânără dimpreună cu sufletul tău mai născoceau povestea la gura sobei sub troiene de puf cât mai înseamnă zece ani într-o viață fără tine mamă când adorm cu dorința să te visez și chiar s-a întâmplat de atâtea ori ce mult m-a bucurat vestea că nu te mai doare nimic alergi iarăși gătită în hainele cele noi pe care înainte nu puteai să le îmbraci cât să mai fie zece ani mamă din marea naștere a sorții ce-mi pune pecete pe zile și nopți într-un carusel uneori obosit alteori cu jăratic în tolba fermecată bătătorind alte și alte drumuri fără ca tu să mă aștepți cu mâncarea aburindă pe plită să mă-nvelești cu murele-ți privirii cât mai durează zece ani mamă când depărtarea a luat locul imediatului și zăresc tot mai aproape muntele abia ghicit cândva uite așa din senin mă apucă o frică de urcuș și în același timp lumina mă cheamă spre creste în tăișul vântului cu mâna tremurândă să strâng în căuș aurul copt al vremii zece ani mamă s-au înscris pe hotar într-o hartă a vieții și morții cusuți cu fir de borangic în cămașa neființei pe care o îmbrac înviind-o cu numele tău Marie ce ai fost odată o floare tânără bătută de dor