Elena Overhamm

Vino să ne bucurăm iubite am închis timpul într-o sticlă și am ascuns bine cheia de-acum înainte nu trebuie să ne mai temem de moarte încremenirea clipei este al nostru culcuș am avut grijă să

Azi-noapte te-am visat, copilărie, Și pentru o clipă m-am crezut in rai- Înger erai, cu aripi din zmeie de hârtie, Cum te-nălțai sub respirația lui Mai. Pe sub salcâmii ninși cu floare

Balconul comun al bucătariei și unuia dintre dormitoare se deschide amplu, precum o terasa, într-un patio micuț și cochet. Tufe de trandafiri cățărători, glicine și hortensii îmbrățișează

\"...Precum în ziua în care te-ai născut, Soarele a salutat Planetele în locuri hotărâte, așa ești întrupat și tu, și crești mai departe după legea înființării tale. Așa trebuie să fii,

Abia începuse să facă primii pași! Mai ține-te, dacă poți, după ea! De atunci datează și primele sale încercări \"în ale scrisului\", adică hieroglifele scrijelite pe pereții

Timpul curge! Infinitul din efemerul ființei este palpabil prin repetiția adevărului: panta rhei! Astfel, alergăm non-stop prin labirintul vieții, unii victorioși, alții doar

Undeva, în memoria ta afectivă, există întotdeauna ceva care te copleșește și-ți îndulcește, măcar pentru o clipită – dar ce intensitate are această întindere temporală!, toată

După cel de-al treilea gong, cortina grea se ridică și o mare de lumini inundă sala pană în cele mai depărtate unghere. Un murmur de încântare răsună din pieptul mulțimii fremătânde de

În noaptea asta care stă la pândă după perdele ascunsă-n văluri de brocart și dantelării de curtezană gata să ne prindă în flagrant vom conjuga iubirea numai la prezent Fi-voi iarăși a ta

Pumn de cenușă însuflețit din ape Dumnezeul-om Cioburi de scrum alb presupuse amfore omul ce-am fost Răni oblojite în statui adormite eternitate Drumul Golgotei sub icoane

prin aerul înecat de atâtea arome măslini și portocali și sardină coaptă pe jar orașul își cerne trupul obosit peste fluviul Tejo acolo unde lumina difuză și leneșă a înserării trage

Bulgăre de zi sparge vitralii de fum rest de eclipsă Vis de omidă inundă noaptea verii în zbor de fluturi Roșu de buze e mușcătura caldă a florii de mac Candelă de seu

O fotografie — o rază din altă lume, în alb și negru, prăfuită și îndoită la colțuri. Privesc, ating foița de carton învechit... mi-e frică să nu rănesc amintirea acelui timp care a învăluit

când un bărbat iubește o femeie se deschide o poartă în ceruri lăsând pașii ei să calce nebătătorita cale spre ultimul liman și armele tac într-un recviem de pace cântat de mercenarii din armata

Alergand himere pun capastru de matase Ursei Mari Luna tremurand scapara amnarul minge de foc pe lac In zborul spre cer visul se tese rotund din piruete

Mi-l imaginez tot timpul în fața ferestrei, cu privirea-i blândă scrutând depărtarea. Puține lucruri i-au mai rămas de facut, și totuși nu poate avea liniște, întrebări multe bântuindu-i

și-n marea trecere respiri minutul, și-n cerc vei căuta lumina, să-ți regăsești culcușul, începutul – în alt pântec al mamei, Divina! Undeva, în noapte, departe de lumea dezlănțuită...

Lumina clară a dimineții pătrunde prin fereastra larg deschisă, mângâind și îndulcind contururile obiectelor din încăpere. Ca întotdeauna la ora asta, așezat în fotoliul cel mare, își savurează

precum aburul de pâine caldă parfumează orele dimineților în zilele lui ianuar\' așa-mi respiră ființa rotocoale efemere de viață iar curgerea liniară a nisipului din clepsidră este chiar clipa