memento

nopțile vârste ascunse ale timpului mușcă din carnea mea până la sânge cu voluptatea vânătorului dintr-o biată sălbăticiune devorată în dispersia universală în sfârșit mă pot înălța pot zbura cu propriile-mi aripi vechi de când lumea n-aș fi crezut că un înger îmbătrânește odată cu mine însă uneori îmi prindeam pleoapele în arcanul pânzelor de păianjeni și atunci se făcea că trupul pe care crescuse adânc o scoarță nu mai simțea nici o durere de fapt nu-mi mai eram doar făptură ci și un glas într-un chip alb de copilă învârtindu-se sub ochiul ploii de vară mă vedeam Doamne în turla bisericii de demult printre cuiburi de vrăbii și guguștiuci ajunsesem cu genunchii zdreliți de atâta cățărat și nu-mi mai era frică de nici un mort ba chiar aș fi putut înnopta acolo nu știu de ce râsul îmi inunda fața și umbra atât de aproape era zborul atât de infinit departe neființa