Cu aripi de condor, fericirea

îți amintești prietene de acel timp niciodată îndeajuns care ne fugărea cu biciul de flori asemeni vântului strecurându-se prin deschizătura bluzei și ciupind sânii înfierbântați ai femeilor în după-amiezile lui cuptor când plesnește bobul de grâu în câmpie iar bondarii sug din poama zemoasă căzută în țărână într-un festin de putrefacție și abandon universal așa-i că n-ai uitat durerea ghem din stomac și gheara furnicăturilor ce paralizau trupul gustul de leșie pe buzele și așa destul de mâncate de arșița așteptării sub tropotul nebun al respirației ștrangulate cu eșarfe parfumate de mătase mii de dorințe mărșăluiau prin artere drumuri noi alte mii de întrebări decupau fâșii din anatomia sufletului buricele degetelor cu greu rezistau iminentei nașteri apoteotică metamorfoză supliciul visului omizii de a fi odată fluture știi cum alergam pe străzile albe numai s-ajungem primii la întâlnirea cu fericirea care ne promitea mereu câte ceva doar al nostru dar nu poposea prea mult și atunci ne dăruia bezele din vârful țuguiat al buzelor Doamne cum o mai pândeam și ce frumoși eram cum ne înghesuiam să apucăm bilete gratuite la personalul cu prea multe opriri înaintea destinației râvnite întotdeauna atât de depărtate dar ce minunată călătorie cu tot bagajul în buzunare liberi și visători cu sau fără ștampilă în acte dar cu viză de la Dumnezeu azi prietene timpul se-ascunde de mine și-i este teamă să nu-i dau pinteni când îl încalec dar mai cântă un poet într-o tavernă căruia nu-i pasă de-i toamnă afară el știe că-n parc statuile cu aripi de condor vor învia cândva în amfiteatrele solare