Dolce Far Niente

Întotdeauna mi-a plăcut marea sub culorile toamnei. E un loc de pelerinaj spre care mă îndrept cu sufletul încărcat de emoție, un soi de neliniște căreia sper să-i găsesc alinare. Și pentru că vremea se anunța prielnică, zilele trecute am răspuns invitației unor prieteni care locuiesc pe Coasta de Azur, aceea de a petrece împreuna sfârșitul de săptămână. Am parcurs cu aceeași plăcere ca de fiecare dată, ca și cum aș întâlni frumusețea în premieră, drumul către Mediterană, tăind Alpii Maritimi printr-un labirint de tuneluri și poduri – construcții pentru care am deosebită admirație și-n fața creatorului lor îmi scot pălăria! Chiar numele autostrăzii este o poezie: Autostrada dei fiori. De fapt, toată regiunea Liguria este o Rivieră a florilor, culminând cu orașul-parc San Remo: Citta dei fiori. Dacă în Spania te uimește \"marea de plastic\" ale cărei valuri sunt roșii sub fragilitatea aromată a căpșunilor, aici, pe colinele veșnic însorite, se înalță castele de sere adăpostind minunea inefabilă de parfum și culoare. Îți trebuie timp să te oprești din loc în loc, să respiri cu nesaț, să-ți lași imaginația să colinde de-a lungul și de-a latul așezărilor, să-ți deschizi poarta inimii spre eternul frumos și să nu-ți mai vină a pleca ! Este starea care pune stăpânire pe sufletul meu, și nu încetez să mă minunez ! Odată ajunși la Ventimiglia, spunem la revedere Italiei și ne pregătim să trecem pragul Franței. De data asta, n-am intrat în Monte Carlo, am preferat să câștigăm timp pentru ceea ce avea să urmeze. La fel am procedat și cu Nice, am parcurs traseul mărginaș, lăsând vizitarea orașului pe mai târziu. Chiar dacă am fost acolo de nenumărate ori, există mereu ceva inedit: de aici izvorăsc, probabil, curiozitatea și plăcerea nedisimulate de a străbate la pas străduțele vechiului și celebrului burg. La doar 13 kilometri de Nice, într-un ținut de vis, se află Cagnes-sur-Mer, unde prietenii noștri s-au așezat de ani buni, părăsind Germania pentru însorita Provence. Îmi este realmente greu să descriu în cuvinte puține toată splendoarea, caldura umană și bogăția spirituală ce caracterizează zona! Orășelul medieval cățărat pe coline are un farmec aparte, respiră curățenie și mult bun gust, cu o viață trepidantă și bogată în evenimente. Străbătând în goana mașinii pantele șerpuitoare spre destinația noastra, iată-ne pe Avenue des Collettes. Aici, într-un parc natural imens, se găsește Muzeul Renoir. Împins fiind de dorința de a-și mai îmblânzi durerea reumatică, pictorul cumpără ferma Collettes la începutul secolului XX, atras fiind de clima deosebit de blândă din apropierea mării, cât și de fascinația în sine a domeniului. O adevarată oaza de liniște și peisagistică: măslini seculari umbresc și parfumează atmosfera,chiparoși, leandri mătăsoși, dafini, smochini, pini, portocali și mandarini, lămâi încărcați de poame mari, grele și zemoase lucind în soarele după-amiezii, agave și aloe, curmali și eucalipți, lavandă și rosmarin, mentă și mimoza, yucca și nelipsita bougainville. Totul părea aidoma tematicilor și culorilor din pânzele maestrului, încât chiar ne așteptam să-l întâlnim printre ceilalți vizitatori, privind ștrengărește de sub pălăria-i de pânză albă! Renoir a fost fascinat de măslini, de culoarea violetă a umbrei acestora, așa cum îl descrie fiul său, Jean. Printre alte mărturii, Jean Renoir spune că ori de câte ori vedea un portocal în floare își amintea de Cagnes, și implicit de tatăl său care și-a trăit cea mai însorită parte a vieții în acest colț de paradis. Și alți creatori și-au purtat pașii pe aceste meleaguri : Cezanne, Modigliani, Derain –drept urmare, Cagnes-sur-Mer mai este cunoscut ca fiind \"le Montmartre de la Cote d\'Azur\". Nu departe de muzeu, se află locuința prietenilor noștri. De la înălțimea celor 80 de metri, din grădina suspendată – o altă mini-oază de sălbăticie și exotism, mi-am aruncat privirea peste case și văi până hăt departe, deasupra golfului Antibelor. Marea se iubea cu albastrul cerului într-o îmbrățișare caldă, molipsitoare și eternă! Silueta câte unei ambarcațiuni se contura fragil la orizont, abia ghicindu-i-se plutirea de-a lungul apei. Iar deasupra tuturor, falnic și mângâiat de adierea brizei, se înălța drapelul tricolor francez pe meterezele fortăreței muzeu Grimaldi. De fapt, peste câteva ore, în piața acestui edificiu aveam să ne ospătăm din bunătățile locale, într-un restaurant aflat \"la înălțime\". Și veți înțelege și de ce. Iată-ne, așadar, la timpul destinat petrecerii. Am parcat în \"orașul nou\", urcându-ne apoi în microbuzul ce avea să ne ducă sus, în inima cetății, în Place du Chateau. Deoarece străduțele sunt foarte înguste și în pantă, traficul este interzis. Ca un fapt divers și interesant: microbuzul este gratis! De sus, de la baza castelului care găzduiește un muzeu etnografic al măslinului și un altul de artă contemporană, am privit întinderea infinită luminată a giorno: iarăși nu mai știam unde începe marea și unde se sfârșește orașul, totul pâlpâind la unison, în mii de cercuri fosforescente. Iar cupola înstelată de deasupra noastră pareă mai aproape ca niciodata. Doar să fi vrut, și ai fi putut avea stele în palmă și luceferi diamantați în păr! Femei frumoase cu pielea bronzată, cu șiraguri de perle înnobilându-le ținuta – toate degajau un aer de \"nu știu ce și nu stiu cum\", amplificând enigmatic măreția serii! Și ce arome răzbăteau dinspre bucătărie, și ce mare era apetitul nostru... pe care l-am bucurat cu fleacuri alese, stropite din abundență cu vinuri albe și rose... ! Nu știu cât să fi fost ceasul când ne-am desprins cu greu din poveste, ceea ce este important e că am parcurs drumul de întoarcere, aproape un kilometru, desculță fiind! Deh, eleganța mi-a plătit-o de data asta! Cum să cobori așa niște străduțe abrupte pe tocuri înalte?! Ar fi fost periculos... Dar nu-mi pare rău! Am lăsat urma pașilor drept mărturie a trecerii mele pe acolo, într-o noapte de toamnă... acompaniată fiind de cântecul greierilor, de răcoarea vânticelului Mediteranei, de cerul înstelat și de farmecul burghez al unei așezări venind de demult!