Ela Victoria Luca

obosesc îmi scot cu grijă pantofii dresurile rochia mă strânge orice pânză am stat prea mult timp în alți oameni mi-au descusut tivul bretelele mi-au rupt nasturii din jurul claviculei

am înțeles că nu sunt margini uneori doar moarte prin respirație ni se vorbesc palmele în trecut ca-ntr-o carte de pământ abia atinsă de a nu fi fiind azi-mâine ceață nu sunt ca și cum s-ar

și vin așa ca un abur bâjbâi pe coridoare într-un pântec prea strâmt ating un sunet prelung incantație nerostită deschid ușile mereu alți și alți oameni dincolo mereu alte și alte inele

nu suntem decât metafore destrămate simțim fals între pereții aceluiași teatru pustiu sfori încâlcite ne ridică mâinile picioarele ideile încercările de a mai fi am uitat să privim

port în mine doar chipurile dragostei le învârt între luni pline mi-e mai ușor să îmi caut trupul sub praf de stele sidef printre cuvintele nud ce dantelate sunt insomniile mele vara sub ploi de

și ei vin vin pâlcuri la masa de seară învârt pietrele fac jarul bun pentru foc se încolăcesc în jurul trupului îmi pipăie chipul gura pleoapele transparente eu văd departe văd tot mai departe de

în liniștea asta decupez o fereastră mă deschid pe de-a-ntregul cuvintelor să mă atingă înainte de epilog fără aritmia luminilor ecoul îmi povestește prima naștere când unul dintre noi nu se

să rămâi în mine cu toate obiectele sparte nu pot desprinde nimic nimic din pojghița memoriilor îți voi permite salturi în gol alunecarea prin miocard atunci când îți va fi întuneric și

Nimic mișcător în ziua a cincea, doar o închidere fără simțuri, paginile deveneau închisoare de lux pentru suflet, te păzeau, în loc de jandarmi, literele franțuzești. Îți potoleau și setea când

așa merg. orbită de oameni. ies din capelă, mâinile caută contururi, se desprind, de jos în sus, pojghițe de memorie. rup din pâine ca din trupurile întinse cu fața spre est. zidurile

e un ochi treaz adâncit în albastru golit de sensuri ca o deschidere amplă de boltă pe care sunt pictate întâlnirile cu sine irisul unui timp între două cumpene una lemnoasă și nesigură spre

nu îmi plac scenele reci pe care te urci doar pentru un discurs amețit de aplauze așteptate în spațiul mirărilor fiecare privire smulgându-ți zâmbete puse greu la încercare de idealul căzut în

trecătoare prin nisipuri mă-ntreb lacrima asta din ce ochi lasă urmă străine acum nu pot vedea mai departe apele vineții oranjul arcuit nu mai există e adunat cumva într-o liniște de ce

nu lăsa jocul cuvintelor în urmă doar cojile lor demult măcinate aceleași renunțări peste care mai treci încă și încă o dată nici o apă nu revine peste pietrele ei se duce tot mai departe în lăcașul