Ela Victoria Luca

mă dezmeticesc într-un aer alb străină de arborii orelor din care zboară speriate păsări pitice prin frunze îmi zâmbește un chip seamănă cu mine și totuși e ceva mai bătrân nu își numără

mi-e dor uneori să ating umbra soarelui imposibila ei dezvăluire în jocul timpului cu luna ascunsă mi-e liniște iarna printre miracole împletite în jurul pământului ca într-o îmbrățișare

Mă descalț întotdeauna când merg prin iarbă, vreau să simt pământul trăind, să ascult cântecul verdelui, nedureros, dimineața când se îndreaptă cortegiile spre somnul de veci. Nici acolo, nici

dimineața el îmi spune să ne despărțim întâi se rupe de pântecul meu și nu mai pot naște vreodată nu mai pot reveni întreagă Dumnezeu mă întreabă dacă mai vreau să fiu femeie cu ochii

nu sunt fotogenice unghiile crabilor în locul gesturilor inutile lasă-mă să despic focul în două mâine vor trece prin stânga ta flăcări albastre prin dreapta mea dumnezei de pământ apoi ne vom

apusul rumegă păsări literatura nu se mai scurge din cărți figurine de ceață într-un oraș de nisip oameni amintiți de o carte se spune e sfântă are între pagini nașterile morțile și ultima apariție

decupăm în gheață ochi largi de lumină noaptea se plimbă prin zăpezi în puncte de timp risipind plânsul nisipului niciodată marea nu a fost mai albă ca un adăpost rece pentru somnul

nu îmi pot umple pumnii cu pământ în fiecare duminică e ca și cum aș avea inima de ceară niciodată aprinsă la căpătâiul vieții pumnii se revoltă îmi urlă bezmeticii strânge și tu un bărbat o

tot ce rămâne e praf de vertebre în suspensie un om o panteră și un șarpe dansând moartea pe limbă copacii par gratii la marginea singurei celule în care zace sclavul cu mâinile

azi am oprit cuvintele mihai la graniță cu tine erau vameși în halate albe spălau insomnii una câte una ca pe niște copii predestinați la încremenire ți-am lăsat crucea mea în lemn eu nu am

acum pot dormi mihai suntem deja manuscrise păstrez mirosul cărții în inimă tu trăiește și mâine pentru o biserică treizeci de copaci un copil și neîntâmplările timpului te aud râzând și e

sunt doar pereți albi mihai nu are rost să privim cum intră serul prin vinețiu mai lasă-ți ochii vii lumea are venele încă netăiate și azi mai curge lumină te așteaptă în copou o învățătură de

dacă aș putea să mă trezesc din starea de umbră să las omul pe acel perete alb întors către lumea lui și să mor înainte de vremea apelor încrucișate aș deveni lumină strânsă în dumnezeu

ești ceasul umbrei. arăți singurătatea aceea albă din care se duc clipele în altă umbră. așa se nasc orașele. acolo unde oamenii beau în loc de apă Timp. și duc cărți la anticariatul Domnului. fac

fiecare cuvânt al tău e taina unei ape vârtej de fire în dimineți fără nume strigătul acela de pasăre născută în lumea surzilor unei femei îi pictezi irișii în oranj o amăgești cum paradisul