desculță prin iarba cerului

Mă descalț întotdeauna când merg prin iarbă, vreau să simt pământul trăind, să ascult cântecul verdelui, nedureros, dimineața când se îndreaptă cortegiile spre somnul de veci. Nici acolo, nici măcar acolo în jurul mormintelor nu ating decât cu palmele iarba, să simt iar suflul celor ce-au fost. Uneori mă dor ochii de viață, mi se zbat tâmplele de glasul celor ce ne strigă pe nume, de undeva din adâncuri. Rădăcinile ierbii sunt fragile, eu calc fără să le strivesc viața, ca și cum nu m-aș putea ierta pentru păcatul pământului. Mă lepăd de nume, mă lepăd de orice destin, îmi iau rădăcinile și plec cât oi mai fi vie, vie aici, înăuntrul meu. E acolo o mână care așteaptă pâinea și apa. E numele mamei mele încrustat pe retină, oricine mă privește o vede pe ea suspendată între mine și cer. Nu pot atinge aerul din jurul ei, fac un lasou din ultimele clipe și-i prind calul morții, să-l adap din lacul meu. E deșert în cer, spre apus. Pe-acolo trec mereu fete morgane, eu le trag voalurile cu fiecare rugăciune, îi strig Domnului: „Tatăl nostru care ești în ceruri, lasă-mi voalul morganelor, să mă acopăr o noapte, să îmi mântuiesc păcatul de a mai fi vie în urma maicii mele...” Și Domnul îmi visează pruncul, îmi destramă plânsul și îmi spune: „Să nu calci iarba cerului, să nu așterni lacrimi în deșertul meu, să mergi spre clopotul meu, până când îmi vei atinge ochiul.” Ascult taina. Mă dor firele ierbii ce încă nu au răsărit. E urmă de mamă în ele.