Camelia C.Petre

Ochii minții revedeau clipe mirifice din viața ei. Azi nu avea nevoie de altceva. Totul începuse când își ridică privirea pe sub un castan. Puținele frunze, rămase în efemera lor viață, se jucau

Melodia pe care o fredona i se părea inedită, cu toate că peste ea trecuse patina timpului. O fredonase și bunica și mama; o auzise chiar și în copilărie, la vecinele de peste drum. Acum o asculta

Incă o dată (a câta?) se lăsa să cadă în neputința de a lua o decizie. Ziua începuse a se îngemăna cu noaptea și mai avea mult de parcurs din calea ce i se arăta. Nu își putea permite să se

Un suflet bun, cald și iubitor de oameni este pe punctul de a ne părăsi. Blândețea cu care m-a întâmpinat întâia oară nu am să o pot uita niciodată. Dintr-o privire mi-am dat

Îmi vine să strig de bucurie! Dumnezeu mi-a dăruit viață. Împrejurul meu se trăiește, iar eu încerc să înțeleg tot. Þin ochii larg deschiși la fiecare schimbare. În pumn păstrez cu sfințenie

Își abandonează gleznele în palma experimentată a bătrânei ape. Urma tălpilor pe nisipul spalat de lacrimă nu persistă prea multă vreme. Iar și iar vor fi șterse, în răstimpuri aproape egale. Ea

Fabrica este plină de aburi și un fum dens împărățește obraznic. Mă înăbuș. Mă ridic odată cu căușul în care zace materia lichefiată. Alb. Roșu. Mă caut, mă adun, alerg, mă frământ prin toate

Liniștea îi invada trupul. Era destinsă. Nici măcar nu trebuia să zâmbească. Fiecare por o făcea. Emana un soi de beautitudine, imensă, necontrolată. Starea ei de spirit era ca o zi luminoasă de

Priveam în fiecare zori de zi, invariabil, răsăritul de soare. De fiecare dată mi se părea diferit. Negrul nopții era smuls încet, încet, din locurile unde impărățise atâta vreme, transformându-se

E o noapte calmă. Aproape că îmi simt respirația. Gândurile nu trebuie să se caute prea adânc, ele cad ca dintr-o cascadă. Nu caut răspunsuri. Nu sunt intrebări. Nu e vina mea ca vântul nu

Sunt atâtea lucruri de făcut! Atâtea zile de trăit și atâtea nopți de iubit !... Atâta durere de îndurat și atâta bucurie de adunat în căușul gândului. Atâta bunătate aș putea dărui,

Monștrii invadează iară lăcașul sfânt al gândurilor învolburate. Nu e posibil oare să fie ridicat un dig completat din toată indolența omenirii? Sau poate un vaccin… Forța iscată de

Este o iluzie perfecțiunea. O cauți toată viața. Speri, suferi, gândești, respiri. Aștepți. Crezi că totul e posibil. Anii trec, dar tu, încăpățânat, continui să cauți. Și nu te oprești nici

Culpabilitatea existențială îi apasă doar pe cei slabi. Suntem pentru a experimenta dorința instinctivă sau puterea interioară de a spune nu. Trăim în latitudini diametral opuse, ne împrăștiem