revelație

Liniștea îi invada trupul. Era destinsă. Nici măcar nu trebuia să zâmbească. Fiecare por o făcea. Emana un soi de beautitudine, imensă, necontrolată. Starea ei de spirit era ca o zi luminoasă de vară, parcă fără de sfârșit. Chipul, luminat de pacea interioară, avea un aer tineresc. Venise cu gânduri negre... Dar nu toți merită același tratament, nu toți trebuie să primească aceleași palme! Incet, incet, învată că are multe încă de facut. Cu mult tact, cu multă răbdare. Niciodată nu va reuși dacă nu va fi conciliantă. Bunătatea o ai sau nu! Nu te poți forta. Pur și simplu vine. Îi plăcea să învete mereu lucruri noi. Ce păcat că nu avusese posibilitatea asta mai demult!... Fiecare persoană are capacităti umane infinite . Trebuie doar să ai posibilitatea de a fi descoperit. Sau de a te fi descoperit...Un boboc ce se deschide în miezul dimineții dar care, la lăsarea serii, se închide încet, grațios și își lasă umil capul plecat. A doua zi s-ar putea să nu se mai deschidă... Cineva îi reamintise, intr-una din interminabilele dar preferatele ei discuții , că iubirea vine de la două persoane. Nu era o noutate. Dar a mai învățat de atunci un lucru: că dacă a doua persoană este absentă în relație, și nu mai dăruiește nici un sentiment, aceea trebuie ajutată. Dar cum? Cum? Era atât de simplu, încât ea nici nu observase până atunci! Dăruind ea însăși iubire, mult mai multă decât o făcuse până atunci, poposind mai profund în gândurile celuilalt, încercând penetrarea laturii umane, adulmecarea aromelor vitale, arătând calea bunătății, ea însăși deschizându-și sufletul chiar cu riscul de a fi rănită ireparabil, atunci, negreșit, avea să afle adevarata fericire, plenitudinea vieții, bogatia interioară. Era de datoria ei să încerce. Viața îi dăruise o șansă. Nu avea voie să o risipească. Altfel, totul avea sa fie pierdut. Pentru totdeauna.