Cornel Alexandru

Sânge nevinovat… îți curge pe obraz; trăiești luminarea eternei speranțe. E sângele meu… ce-ți curge încet pe obraz; trăiesc luminarea eternei speranțe. În țeasta mea goală e înfipt un fier

Să-i dai cugetului formă, este un păcat... Să-i atârni conștiintei un pumn de pământ, este un păcat... Să sfarmi sentimentul în bucăți telurice... este un mare păcat! Să creezi din propria

E-aproape noapte-afară, iar vântul de pieie Geme, suflă și urlă, coboară în câmpie. O candelă aprinsă arde-ntr-un colț al serii, Iar lumea e cuprinsă de febra disperării. Sus, cerul e de

Noapte-i ce crede, e mijloc de noapte în vechiul castel părăsit… E noapte afară, e mijloc de noapte… în inima ta. Cerșindu-i încredere oarbă, atomul, bătrânului Univers, își crede menirea în

Din casă privesc spre închisoarea neagră: a trupului ploaie de lacrimi murdară. Cu prezentul suspin făr’ să vreau mă-nfrățesc; din mintea-mi nebună libertatea gonesc. Gândind ce pot, putând

În casă băteau razele soarelui de dimineață și o inconștiență tăcută mi te scotea la suprafață din pătura udă de transpirație. Palidă și goală –lumină rătăcită în vâltori de praf… E

Nirvana… Apari precum o zână stârnită din pustiuri, barcă, a suferinței, ce lunecă pe râuri… Iar eu, cristal de cuarț ce caută lumină pentru a străluci aici, în mină. Munți de pământ mă

Poate că merit nemurirea albă a unui chin filosof; poate că merit menirea divină a albastrului nor; poate că merit un val nebun ce mă iscodește în cale; poate că merit

Zâmbesc atunci când tu mă chemi de dincolo de viața asta aparentă și plâng atunci când mă gândesc că zeii mi te-au luat din astă viață aparentă. În visul meu n-ai mai venit demult; în reverie

Sortit, am fost chemat să-ți suflu visul; zâmbind, mi-ai arătat calea spre el. Eu te-am mușcat de ochii reci și umezi, iar tu mi-ai deschis pleoape de fier. Te-am adâncit în humă, cu stele

S-au rupt doi nori și ploaia a-nceput. Ploua încet, iar ultimul sărut mai dăinuia pe buza ei amară, ținându-i loc de vise, de coșmare. S-au rupt doi nori, s-au despărțit în zare și curg

Cum spui că timpul ți-a rămas ca să te joci cu el în două vorbe și să te-ntorci unde-ai rămas, când vorbele rămân doar vorbe? În orice clipă trece-un veac și-n orice veac mai uiți o

Ce gândește-un simplu om când poporu-i suferind? Ce gândește un bătrân când vede oameni murind? Rațiunea, judecata sunt de înțeles lipsite Când sunt oameni care mor în căsuțele

Iubita mea, ți-am ars sărutul și te-am acoperit cu cenușa lui înlăcrimată ... Peste trupul rece, de piatră vânătă, te-am mângâiat cu mâinile acoperite de cenușă... Þi-am dat viața

Cui vrea să mă-nțeleagă, că nu-s de înțeles îi spun. Cui vrea să mă priceapă, îi spun ca să priceapă… marea. Cui vrea să creadă că-s nebun, să creadă, nu mă supar, că-i spun să-și uite

Þi s-a scurs ochiul pe pleoapa mea plăpândă și-o rază ți-a fertilizat privirea de focă adormită-n mare... Te-am înecat în mine ca să-ți adun nisipul pe care urmele adânc tu le-ai oprit în

Ploaie așteaptă, suflet de rouă… soartă amăgită de vreme… În mine, natura a murit. Ploaie searbădă, tristețe profundă… În goluri himerice se-ntinde lumea. Aștept un sacrificiu al

Singur, pustiul sună ademenitor, iar tu mă chemi, din colțul tău de lume, să mă ucizi cu glasul tău și să mă-ngropi în tine. Îmi vine-acum… și greu mă duce... iar stelele îmi