Umbra penumbrei

Þi s-a scurs ochiul pe pleoapa mea plăpândă și-o rază ți-a fertilizat privirea de focă adormită-n mare... Te-am înecat în mine ca să-ți adun nisipul pe care urmele adânc tu le-ai oprit în umbre preschimbate-n scrum și în materie uitată-n definiția concretă... Un demon m-a convins că a trăi în picături frânte de lume... o suferință din păcat mi-a tremurat gândirea... Acum un Dumnezeu mi te-a adus ca înger și mi te-a așezat pe pielea-mi udă ce umărul mi-acoperă să nu se frângă... Ca să echilibrezi printr-un surâs, ai fost trimisă, ceea ce demonul mi-a așezat pe umeri, să mă coboare-n iaduri mute... prin lăute... Iar tu m-ai ridicat prea mult din suferință; m-ai învățat să te iubesc prea mult; apoi să pic din nou tu m-ai lăsat, iubito; să mă afund tot mai adânc în rău... Și te-am uitat cum am uitat si Raiul; și mi te-aduc în vise umbre negre; căci ai plecat spre alte emisfere și Diavolul din nou m-ascunde în tăcere.