Poezie
Rupere de nori
Dedicata pt. Otilia
3 min lectură·
Mediu
S-au rupt doi nori și ploaia a-nceput.
Ploua încet, iar ultimul sărut
mai dăinuia pe buza ei amară,
ținându-i loc de vise, de coșmare.
S-au rupt doi nori, s-au despărțit în zare
și curg într-una, curg din ei, doar lacrime amare.
Iar visul de-astă vară, topit în cer de toamnă,
dispare-n ceața deasă a unei nopți de iarnă.
Zadarnic plouă, în zadar curg lacrimi,
căci norii sunt acum în două zări.
S-au despărțit ca două patimi,
ca cele limpezi ape, de tulburile mări.
Degeaba plânge norul, de sus, din negrul cer…
Ce fuse blândul aur, de mult schimbă în fier;
și tot ce fu poveste și zi verde de vară,
se preschimbă în vifor, în noapte neagră… neagră.
Al doilea suflet… sufere-n pustiu
și plânge inima în el, ca în pământ un viu,
și vrea să urle dar de lacrimi se oprește…
Și-ar vrea să țipe… Dar la ce îi folosește?
Zadarnic păstrează, în rupt pieptul său,
un dar și-o fecioară de stele;
ce fuse odată iubire, acum e un hău,
o flacără stinsă în visele rele.
Dar Zeus îi vede durerea cea mare
și fulgere îi scapă, dintr-însul, scăpare;
căci vrea să oprească cât mai curând
ale norului lacrimi ce curg rând pe rând.
Însă gândul nu-i moare, credința nu-l lasă.
Iubirea-i o artă… Dar lui ce îi pasă?
Să plângă știu doar, când se rupse de ea,
crezând că doar firea îl plânge… natura îl vrea.
Dar se-nșelă crezând că doar gândul,
doar visul este un rege al lui;
căci gându-i e mort iar mormântul
e dispersat în vid, Universului…
Trăirea în spațiul telur
i-a dat perechea visată
și-aproape uită traiul dur
din lumea lui prea ciudată.
Dar tot ce-i pământ preschimbă-n cer
și tot ce-i imaterial, material devine…
Cum aur fals preschimbă-n fier,
așa și el ținu originea-și în sine.
Când începu din tot ce-i monoton a se-ndrepta
spre neguri mate și spre alte lumi abstracte,
uită-și iubita, își uită perechea,
înțelegând din nou ale sale păcate…
Și acum plânge… căci vrea înapoi,
vrea vechea-i lume… dar haosu-i place.
Și, Doamne, nu știu, îi vrea pe-amândoi:
și demon, și soare, și zbucium, și pace.
În visul în care perechea îi fuse,
zâmbetu-i vrea să-ntâlnească,
căci pacea ce-odată aici o găsise
s-a stins în negură și static…
Puțină iubire găsise
în lumea ce el își crease:
departe de oameni, aproape de sori,
în stele și vise, în ploaie și nori.
Dintr-odat’ ea dispăruse în haos
iar universul pieri dus în Laos.
Zadarnic mai vrea acum vis și speranță;
doar lacrimă are… romanță…
El încă mai stă, despicat, între lacuri,
așteptând curcubeul ca să răsară…
dorind ca o rază din nori să apară
și să-i alunge figura de ceară.
,,O, Zeus ! își spune în gândul lui norul,
de vrei tu de chin să mă scapi,
dă drumul să ias’ curcubeul,
în loc cu un fulger… o groapă să-mi sapi!”
Dar Zeus mult știe de chin a răbda…
El îi trimite prin tunet o vorbă:
“-Rămâi, tărâmu-ți cinstește în slujbă
și-n lacuri un curcubeu va scălda!”
Norul visează povestea cea veche mereu…
Ce frumoasă fusese odată!
Ar vrea înapoi s-o aducă, da-i greu,
că-i singur în lumea-i pierdută.
Zadarnic își vrea iubita-napoi;
ea nu-l mai poate-nțelege…
,,Uită ce fuse-ntre noi…”,
își spuse și începu iar a plânge.
001.914
0