Mediu
Ce gândește-un simplu om când poporu-i suferind?
Ce gândește un bătrân când vede oameni murind?
Rațiunea, judecata sunt de înțeles lipsite
Când sunt oameni care mor în căsuțele ticsite.
Pro-politică își spune un baștan mârșav din fire
Câinele ce latră-n lună, e mai blând la-nchipuire.
Bunătatea omenească face loc în sărăcie
Mânăstirilor zidite cu preavrednică mistrie.
Când copiii-n loc de pâine țin la gură pungi, pe stradă
Furia cruntă se ascunde într-un colț umbrit de ladă.
Vârful copacului mort e mereu verde și tare,
Pe când trunchiul hămesit îi dă apă și mâncare.
Soarele e veșnic trist, pe când luna-i mândră tare
Căci din ea crede că vine tot ce e pământ și mare.
Nu sunt regi acei ce cred că li se cuvine totul
Regi sunt cei ce-n lacrimi multe își plâng frații, plâng norodul.
Lăcomia-i omenească și stă-n firea orișicui,
Dar gândiți măcar la crucea ce-o aveți prinsă în cui.
Sau gândiți-vă la știință, dacă sunteți prea atei,
La ce este-un om în lume sau o ramură de tei.
Suntem oameni: tu și eu, și fugim toți după oase,
Chiar dacă-n fuga nebună, rănim sufletele joase.
Suntem oameni: tu și eu. Egoism avem din plin,
Chiar de gustăm câteodată și din cupa cu pelin.
Toți zidim la un altar pentru ură și minciună,
Nebunia dimprejur e mereu a ta stăpână.
Toți călcăm peste cadavre când dorim s-ajungem sus;
Nu gândim la suferința capului ce l-am răpus.
În sălbăticie, leul ucide ca să trăiască
Pentru om asta-i decât… o plăcere sufletească
Vai, ce josnice ne par animalele de casă!…
Ce superiori ne credem… căci avem gândire-aleasă!…
Suntem fiare și avem inima mult prea îngustă.
Omul și ai lui toți semeni, într-un cuvânt… mă dezgustă.
001917
0