Cornel Alexandru

Uitare Iubește-mă dacă simți că mă poți iubi. Urăște-mă dacă crezi că merit ura.... Dar fii sinceră și spune-mi... Care este chipul Meu în mintea Ta..? Ce sunt Eu pentu Tine? Cuprinde-mă

Te-am aruncat in mii si mii de stele, Te-am omorat in inima mea, Te-am cufundat cu Univers,departe de mine Si nu a fost de ajuns,nu te-am uitat. Acum,te rog ma iarta ca te iubesc, Dar nu pot din

Iubita mea, ți-am ars sărutul și te-am acoperit cu cenușa lui înlăcrimată ... Peste trupul rece, de piatră vânătă, te-am mângâiat cu mâinile acoperite de cenușă... Þi-am dat viața

Ei bine... Cu mult timp în urmă, mi-ai luat ceva. Unicul lucru pe care l-am vrut cu adevărat. Acum stii cum e. Inima moare de moarte înceată... Pierzând sperantele precum frunzele... Până

Să-i dai cugetului formă, este un păcat... Să-i atârni conștiintei un pumn de pământ, este un păcat... Să sfarmi sentimentul în bucăți telurice... este un mare păcat! Să creezi din propria

E-aproape noapte-afară, iar vântul de pieie Geme, suflă și urlă, coboară în câmpie. O candelă aprinsă arde-ntr-un colț al serii, Iar lumea e cuprinsă de febra disperării. Sus, cerul e de

Univers Semantic Sorb litere dintru-un cuvânt si înțelesul lor îmi adâncește mintea; cuvintele se descompun într-un decor nebun, ca o făgăduință așternută pe un

Renunțare… spre tine Sorții destinului mi-au arătat calea spre cer, însă eu nu am înțeles-o. Mă gândeam la tine… Pisica neagră, din colțul de noapte, mi-a explicat natura celor nouă

Cât aș vrea să cunoști lumea cenușie ce înconjoară cetatea viselor mele… și cât aș dori să-i știi nemărginirea! ***** O lume compusă din nimic, O țară făurită din melancolie... Cât

Și poate că lupt împotriva uitării, Și poate că mă-nfrățesc cu iluzia, Și poate creez un suspans infinit In viața himeră… Tot ce îți spun e un zâmbet ironic Și tot ce-ți arăt e un astru Ce

Cui vrea să mă-nțeleagă, că nu-s de înțeles îi spun. Cui vrea să mă priceapă, îi spun ca să priceapă… marea. Cui vrea să creadă că-s nebun, să creadă, nu mă supar, că-i spun să-și uite

Ce gândește-un simplu om când poporu-i suferind? Ce gândește un bătrân când vede oameni murind? Rațiunea, judecata sunt de înțeles lipsite Când sunt oameni care mor în căsuțele

Cum spui că timpul ți-a rămas ca să te joci cu el în două vorbe și să te-ntorci unde-ai rămas, când vorbele rămân doar vorbe? În orice clipă trece-un veac și-n orice veac mai uiți o

Poate că merit nemurirea albă a unui chin filosof; poate că merit menirea divină a albastrului nor; poate că merit un val nebun ce mă iscodește în cale; poate că merit

Vreau să Te omor, Pe Tine, iubito Si tot ce-ți e-mprejur… Vreau să Te scald într-o baie de sânge, acum, cât timp ești pură; să îmi amestec serul roșu cu trupul Tău! Vreau să distrug

Singur, pustiul sună ademenitor, iar tu mă chemi, din colțul tău de lume, să mă ucizi cu glasul tău și să mă-ngropi în tine. Îmi vine-acum… și greu mă duce... iar stelele îmi

Ploaie așteaptă, suflet de rouă… soartă amăgită de vreme… În mine, natura a murit. Ploaie searbădă, tristețe profundă… În goluri himerice se-ntinde lumea. Aștept un sacrificiu al

Zâmbesc atunci când tu mă chemi de dincolo de viața asta aparentă și plâng atunci când mă gândesc că zeii mi te-au luat din astă viață aparentă. În visul meu n-ai mai venit demult; în reverie

Þi s-a scurs ochiul pe pleoapa mea plăpândă și-o rază ți-a fertilizat privirea de focă adormită-n mare... Te-am înecat în mine ca să-ți adun nisipul pe care urmele adânc tu le-ai oprit în