Claudiu Tosa

Aș spune că surprinzi perfect tranziția de la fascinație la detașare, fără să pierzi poezia sentimentului. Imaginarul ăsta feminin e construit cu nuanțe sensibile, aproape mitice, dar finalul vine cu o luciditate care dezarmează orice urmă de idealizare. Are ceva candid textul ăsta, cu o ușoară undă de ironie amară, ceea ce îl face să pară trăit, nu doar scris. Și curge natural, cu o muzicalitate discretă, iar jocul de nume (Florelay / Flori / Lori / Lorelay) adaugă o dimensiune ludică foarte bine dozată. Îmbini foarte frumos emoția cu realismul, fără dramatism, dar cu impact.

Mă bucur, acum cu trei stele e și la recomandate :) Felicitări încă o dată!

Mi-a plăcut cum ai reușit să amesteci firescul cotidian cu tandrețea autentică a gestului de a găti pentru cineva drag. Textul tău curge natural, aproape ca un jurnal, dar păstrează intensitatea poetică în felul în care transformi „fasolea cu ciolan” într-o metaforă a intimității și a rezistenței în fața unei lumi absurde. Mirosurile, spațiul restrâns, chiar și banii murdari devin parte dintr-un decor în care singura „recompensă” reală e bucuria împărtășită la masă. Finalul e foarte puternic – ironic și tandru în același timp. Dacă ar fi să intervin cu ceva, aș elimina sarea de la ceapă, pentru că dragostea murată e oricum sărată.

Ideea e clara și frumoasă, dar nu e niciun mister, nicio imagine, nimic implicit. E prea declarativ, prea direct.

Am citit textul și mi-a plăcut. Poemul pune ploaia ca metaforă a uitării și a dorului, iar relația mamă–copil se arată mai mult prin absență și rană decât prin prezență. Imaginea e simplă dar tăioasă: fiecare strop devine întrebare nerezolvată, iar finalul lasă senzația unui dor care nu se epuizează.

Dar l-am perceput ca fiind fragmentat, lipsit la un moment dat de cursivitate prin formă și nu prin conținut. Iată forma în care ajunge la mine:


ploaia e un alfabet spălat
care nu mai ține minte literele.
mătură liniștea
ca o greșeală veche

și fiecare strop devine o întrebare
căreia nu i-am mai răspuns.

ai crescut mare și în tăcere, copilul meu,
te-ai micșorat
de când mă lași să te port
ca pe o rană-

fără trecut, fără mine,
doar tu
așa cum ești acum –
trimit o emoție cu tine,

sub ploaia de dor
care cade
și cade
ca și cum n-ar mai ști
să se oprească.


La „ca o greșeală veche” trebuie să te hotărăști dacă vrei un „pe” sau nu după „ca” (sunt două efecte dferite care se obțin) iar la versul cu emoția as lăsa „trimit” în loc de „trimite”. Desigur, așa am perceput eu :)

E o încercare de a cartografia memoria prin tatăl-rădăcină, unde genealogia se transformă într-un fel de câmpuri de forțe. Până la urmă textul urmărește legătura dintre vulnerabilitate și protecție, fără să cadă în portret idilic. Mi-a atras atenția felul în care imaginile cosmice și cele pământești se suprapun, ca două registre ale aceleiași căutări de sine. Poate că singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit ar fi fost un pic sabotarea profunzimilor undeva aproape de final, în rest e un text frumos.

Mulțumesc, Adrian. Comentariul tău e o bucată de literatură în sine, iar faptul că ai dus textul cu tine o noapte întreagă spune mai mult decât orice etichetă. În mod normal aș spune ceva despre text. Ăsta e, în schimb, unul dintre cele despre care tac. Mă bucur că ți-a rămas în minte. Îți mulțumesc pentru vizită, pentru stea și mai ales pentru comentariu.

E un text c-o energie fluidă, vie, ca o după-amiază de vară în care nu se întâmplă nimic special, dar ții minte totul. Intimitatea decupată din lucrurile mărunte este ceea ce dă atât credibilitate cât și forță textului. O limonadă, o melodie pusă în căști, blocuri comuniste. Reușești să construiești o poveste de drag într-un oraș obosit fără să forțezi niciun gest, într-un fel de plimbare fără destinație exactă, dar cu o direcție emoțională foarte clară. E genul de poezie care nu se explică, se recunoaște pur si simplu. Pare un poem aproape involuntar melancolic – de parcă ți-e dor de ceva ce abia s-a întâmplat. În mod evident finalul mi se pare foarte reușit și de efect. Te lasă blocat, imaginându-ți scena atât la nivel vizual cât și olfactiv. E un efect rar, care nu prea iese. Frumoasă mi se pare și imaginea de bloc cu bulină roșie vs patul tău: Primul e o metaforă subtilă pentru o relație instabilă, sau pentru fragilitatea unei iubiri. Textele tale au un soi de intimitate cuminte, incandescentă în același timp cumva. Am mai dat și peste Avril Lavigne... Skaterboy și Complicated m-au însoțit în multe momente cândva.

Mie textul mi-a plăcut până la prima strofă cu pișat. Nu ca aș avea vreo problemă cu invectivele sau vulgarele, dar pentru mine strofa e forțată, gratuită total.Aceeași părere o am și despre a două strofă cu pișat. Ambele îmi par două derapaje inutile. Pe scurt, potrivit gusturilor mele, poemul mă pierde de la strofa nr 4, își pierde esența și se transformă mai degrabă în miștocăreală de ocazie. Dar astea sunt gusturile mele bineînțeles.

Îți mulțumesc pentru recomandare și comentariu, mai ales pentru cum ai făcut legăturile și ai prins unghiul ăsta de „voyeurism”.

Nu e lamentație, dar nici optimism, ci, un fel de luciditate cu rădăcini adânci. Îmi place cum „plaja” nu e doar decor, ci un loc mental între două lumi, între „tu” și „eu”, între ce s-ar fi putut și ce e. Și îmi place că totul se ține pe tensiunea asta fără rezolvare, ca un val care nu se sparge. Sunt imagini care rămân, nu pentru că-s frumoase în sens clasic, ci pentru că lovesc acolo unde trebuie: „pielea vrea să mai cuprindă pe cineva” sau „când pui piciorul unde se sparge valul și nisipul îți fuge de sub picioare ca speranța”. Finalul cu oglinda și întrebarea „dacă a fost bine sau rău”, taie frumos pentru că nu e un răspuns acolo, iar tocmai lipsa lui face ca tot textul să-ți rămână în cap. Concluzionând, pot sa spun că în sfârșit am citit un text seducător marca Leonard Ancuța. Este genul de text în care simt că te-ai scris 100% pe tine. Fără să epatezi, fără să insiști inutil pe imagini sau construcții repetitive. E clar amprenta ta și sunt bucuros că te-am putut regăsi în felul ăsta.

Era să-l ratez și mi-ar fi părut rău, pentru că e genul de text care își ascunde forța sub o aparentă lejeritate narativă. Tonul e colocvial, aproape prozaic, dar fiecare detaliu e ales cu grijă pentru a construi o atmosferă de autoironie melancolică. Fraza scurtă, lipsa majusculelor și ritmul sacadat sugerează nu doar oralitate, ci și o reținere deliberată. Prăpastia dintre proiecțiile adolescenței și realitatea prezentă e cat se poate de reală și de credibilă. Îmi place cum Horia funcționează ca element de evadare, dar și ca reflex ironic. Singurul care „n-a venit niciodată” e-n același timp și singurul care lucrează la ceva spectaculos, dar... complet rupt de contextul social al grupului :) E un text asumat, lucid, autoironic, cu sensibilitatea mascată de sarcasm.

Ai scris un poem care are prospețimea unei confesiuni făcute din pat, cu fereastra deschisă. Sunt multe imagini vii și necosmetizate. E un text direct, personal, cu detalii care rămân în minte. Se simte că e scris dintr-un loc real. Finalul e perfect, pune un punct senin peste un fundal destul de trist, și tocmai contrastul ăsta îl face să țină. Textul se sprijină într-adevăr pe imagini din cotidian, dar le răsucește ușor, cât să capete o strălucire ciudată, aproape intimă. Locuri și gesturi simple devin repere afective, iar detaliile urbane și domestice se amestecă fără efort. Seamănă cu o fotografie păstrată în sertar. P.S: Am ascultat cum îți reciți textele și mi-a plăcut foarte mult.

Să zicem că e un poem care lovește fără să ridice tonul. Nu e eroina de basm, ci sprijinul ăla real, încărcat de oboseală și frig, dar care tot rămâne în picioare. Mi-a plăcut cum forța ei nu vine din perfecțiune, ci din încăpățânarea de a nu lăsa pe nimeni să cadă odată cu ea. E tandru și crud în același timp.

Se încearcă o meditație densă, dar greu de urmărit, construită din fraze lungi și concepte abstracte („gol”, „sine”, „devenire”) care se repetă fără ancoră concretă. Are un aer de tratat filosofic mai vechi, ceea ce îi dă o gravitate intenționată, dar îl face să pară în afara ritmului literaturii actuale, unde claritatea și imaginea concretă domină. Ideea centrală, că identitatea se formează și se menține prin raportarea la propriile limite și la „gol” ca potențial, rămâne valabilă, însă forma o ascunde în loc să o potențeze. Pe alocuri, pare că textul se încurcă în propria retorică.

Textul combină echilibrat absurdul ludic cu o melancolie lucidă, fără să cadă în patetism. Ideea centrală, „profesor suplinitor de uitare”, funcționează ca un filtru prin care se distilează întregul poem. Nu e vorba doar despre uitare ca pierdere, ci despre o pedagogie interioară, despre domesticirea golului și învățarea unei discipline a renunțării. Structura combină fragmente cu logică aproape narativă (schimbarea jobului, orele de clasă) și pasaje lirice autonome, în paranteză, care rup ritmul și oferă un contrast delicat între instrucțiunea tehnică a uitării și tandrețea lumii exterioare. Catalogul corpului („hemoglobina? prezent / plămânii? prezent / inima? scutire medicală...”) mi se pare o metaforă originală, cu umor fin și o doză de ironie existențială. Îmi place și modul în care verbul „a uita” evoluează în text. De la chipuri, nume, numere și străzi până la oameni, uitarea capătă treptat dimensiuni etice, aproape ritualice („ei se uită cel mai ușor, e de ajuns doar să-i ierți”). Logica asta progresivă dă coerență spre trecerea finală la „a tăcea” ca ultimă materie de studiu și transformă tot parcursul mai degrabă într-o inițiere spre absență. E un poem bogat care mixează foarte bine comicul și absurdul la suprafață, având ca bază tandrul și nostalgicul, cu o aluzie clară la fragilitatea legăturilor umane.

ai uitat căpitania, casa cu lei, cazinoul, trei papuci, strada vântului, parcul gării... încă sunt nehotărât în ce categorie să înclud km 4-5 și poarta 6 :)

calcan ce părere aveți? dar despre caras? saramură, grătar, sau rasol?

Mizezi pe o construcție cinematografică seducătoare, unde decorul, gesturile și detaliile tactile se împletesc cu un rafinament deliberat. Atmosfera e bogată în sugestii vizuale și olfactive, bistroul cu lumini difuze, cristalul vibrând la pian, vinul rubiniu, parfumurile rare. Toate se combină într-o estetică senzuală, atent regizată și care amintește de un film franțuzesc intim și intens. Totuși, prezența constantă a expresiilor și referințelor franțuzești („Je t’aime…”, „On n’a qu’une vie…”, „On brûle mieux à deux.”, denumirile vinurilor, brandurile) creează un aer foarte stilizat care, deși sporește atmosfera cosmopolită, poate deveni pentru unii cititori o ușoară barieră emoțională, plasând iubirea în zona unui decor exclusivist mai degrabă decât în imediatul brut al trăirii. Altfel, după părerea mea, forța textului vine din alternanța între scenele de rafinament și micile intimități cotidiene (pătura, jazz-ul pe covor, cafeaua amară), care umanizează luxul și îl ancorează în experiența directă. Imaginile tactile — „gust de framboise și puțină vină”, „lenjerii de mătase și aburi de vin”, „ruj pe oglindă” — dau un strat de senzualitate ce se simte în fiecare cadru, iar repetiția subtilă a temei degustării transformă iubirea într-o experiență gourmet, dar cu riscul de a deveni perisabilă, „prea dulce ca să dureze”.

Vizualizez textul puțin diferit:

Ne-am întâlnit într-un bistro ascuns,
unde lumina cădea în volane de fum,
Cu pereții de catifea albastră
unde se auzea un pian
și paharele de Cristal Lalique vibrau la fiecare notă.
Tu purtai un trench beige,
iar sub el, doar parfum.
Un Saint-Émilion ne ținea mâinile ocupate.
Ai zâmbit ca și cum
mi-ai fi servit o crimă pasională pe platou de porțelan.

În serile cu ploaie,
ne ascundeam sub pătură ca doi conspiratori,
Ca doi traficanți de esențe interzise
gustând din brânza brie
ca dintr-o smochină.
Îmi șopteai
și ne culcam târziu,
cu vinul rămas în pahare
și jazz-ul curs pe covor,
ca și cum Parisul s-ar fi mutat în sufrageria noastră.

Diminețile cu tine miroseau a Guerlain,
iar cafeaua amară
știa toate păcatele noastre pe nume.

Iubirea era o continuă degustare,
un strop de fericire,
două pahare de tăcere,
și desertul,
mereu prea dulce ca să dureze.

Ne-am iubit ca într-o scenă cenzurată,
printre lenjerii de mătase și aburi de vin,
iar dimineața ne găsea
fără nume,
cu toată istoria noastră
scrisă în ruj pe oglindă:
“On brûle mieux à deux.”

textul tău respiră o eleganță firească și o claritate poetică în care imaginația și senzorialul se împletesc perfect. Fiecare imagine e precisă, dar plină de libertate și crează un univers în care fragmentele de cotidian se ridică la rang de simbol personal. Ai un ritm fluid, care alternează între visare și observație directă, iar delicatețea detaliului, fie că vorbim despre gust, culoare sau atingere, se sprijină pe o forță de subtext care ține totul unit. Rezultatul e o poezie cu profunzime lucidă, în care cititorul rătăcește cu plăcere. Ce mult și ce frumos s-a dezvoltat scrisul tău, Diana.