Irrlicht

nu cumva ești tu aia care acum 22 de ani

umflată toată de plâns

îmi deschideai ușa

spunându-mi că trebuie să plec

și să nu te mai caut niciodată?

pentru tine dormisem o noapte pe una din băncile

de la poalele tâmpei, abandonasem orice intenție

de-a repeta la proba de română înainte de bac,

îmi scosesem din cap admiterea la facultate,

mă apucasem de fumat și plănuiam să devin un mare vagabond.

despre ce ai făcut tu nu mai vorbesc.

sub masca sacrificiului

e deseori mai mult egoism decât căldură pe soare.

ca să mă pot goli de mizeria cu care ai reușit să mă umpli

a trebuit să pun în cap fiecare tipă care mi-a ieșit în cale.

pe urmă a devenit reflex.

după 7 ani m-ai căutat să-mi spui că mereu

m-ai urmărit din umbră,

crezând că trecutul îți oferă vreun drept de preempțiune

asupra sentimentelor mele,

de parcă ai fi plantat un fel de bombă cu ceas

pe care o puteai activa și dezactiva

când aveai tu chef.

dar eu lăsasem deja părți din tine

asemenea unor bile de fier legate de piciorul

fiecărui om pe care l-am abandonat,

asigurându-mă că pot retrăi oricând aceleași sentimente din amintiri

fără a le păstra vreodată cu adevărat:

un pic din ochii tăi turcoaz

pe suprafața ferestrelor apartamentului unde m-am mutat

pentru prima dată cu cineva,

puțin din inocența ta în zâmbetul primei tipe

pe care am făcut-o să treacă pe pastile,

freza ta în freza unei foste cu care mă certam

atât de tare încât venea mereu guardia civil la ușă,

modul în care ai dispărut în vara aia

replicat la indigo în toate momentele

în care lăsam pe cineva cu ochii în soare.

până când nu a mai rămas nimic.

iar eu m-am transformat

în ceea ce mereu trebuia să devin

și tu în ceea ce ar fi trebuit mereu să rămâi.

acum

istoria lucrurilor prin care am trecut

e atât de încărcată

încât dacă m-aș ciupi și-aș trage

aș putea înconjura pământul cu pielea mea cel puțin o dată

iar în respirările mele e atât de mult volum

încât lucrurile spre care oftez

se umplu mereu de urme de pași.

strada lungă, poiana mărul dulce,

cămașa aia groaznică

pe care am purtat-o prima dată când ne-am văzut,

maimuțoiul imens de pluș pe care ți l-am luat

nu sunt acum decât expresia unei ceți în densitatea căreia

de-abia te mai văd:

lucrezi pe undeva la birou,

ai cel puțin un animal de casă și trăiești aproape de natură,

te machiezi rar și puțin,

preferi apa plată când e vorba de băut,

citești mult, călătorești

și cel mai probabil ești tot cu Vali de atunci.

nu mi te pot imagina altfel.

aș minți dacă aș spune că sper să fii bine,

așa cum aș face-o și dacă aș zice că sper să nu fii.

adevărul e că am dat în beci acum două zile

peste cartea aia scrisă de taică-tău

pe a cărei copertă e publicată poza ta

și mi-am amintit de tine. asta-i tot.