Poezie
Manuscris incomplet de la Marea Nordului II
E.
11 min lectură·
Mediu
Portretul
se așezase de câteva zile pe cugetul lui Ivan Ivanovici
o pâclă apăsătoare care-l ținea pe loc
din toate treburile gospodăriei.
stătea cât era ziua de lungă în fotoliu
holbându-se la portretul tatălui său
atârnat deasupra ușii
fără să scoată o vorbă
în timp
ce copiii si soția sa
treceau dintr-o cameră într-alta
grăbiți, fără să îl mai ia în seamă.
dar nici el
nu prea le mai dădea atenție
fixat fiind
pe imaginea tatălui său căreia de la o vreme
începuse să-i crească barba afară din tablou,
atârnând
peste tocul ușii
asemenea unei perdele de muște
pe care ceilalți nu păreau să o vadă.
până într-o zi
când barba se făcu atât de deasă
încât nimeni nu mai putu să intre
în cameră.
Ivan Ivanovici rămăsese singur
cu portretul tatălui său atârnat în perete
a cărui barbă nu se mai oprea din crescut
cuprinzând încet recamierul, fereastra și scaunele
înfășurându-se în cele din urmă
și în jurul său,
acesta adormind
în îmbrățișarea ei caldă
cu gândul
că atunci când va veni vremea
tatăl său va coborî din tablou
să-l trezească sărutându-l pe frunte.
luft
mă proptesc
în propriul meu genunchi
și mă îndoi
spunând frunzelor
iată
și eu pot ce puteți voi.
mă rup
și mă privesc la loc crescând din tine
spunând copacilor
iată
și eu pot ce puteți voi
apoi mă azvârl
în cel mai îndepărtat cui al depresiei
zicând zmeilor
din Prâslea cel voinic și merele de aur
și buzduganelor lor
iată
eu pot arunca mult mai departe
iar ei îmi zâmbesc
și tac
tăcerea lor devenind seară
și cuvintele mele stele
în ploaia măruntă de meteoriți
care străbate cerul
la al cărui capăt
cineva a lăsat luna asemenea unui pahar
lipit de cer
de care dacă ajung să-mi lipesc urechea
știu sigur
că o să te aud
vorbind cu soră-ta în camera de alături despre mine
în timp ce-ți faci parul.
Juan
Juan Ignacio Veneno de Araña
se reîncarnase într-un fir de praf
căruia într-o bună zi
o fată frumoasă cu ochi verzi i-a distrus
iremediabil confortul hotărându-se
să aerisească podul casei.
să nu mă cheme pe mine Juan Ignacio Veneno de Araña
dacă aici nu și-a băgat diavolul coada
își spuse acesta
în timp ce curentul dintre două camere
îl scuipă afară pe fereastră
lăsându-l să plutească la voia întâmplării
deasupra tufelor babane de liliac
mângâind conturul cireșilor copți
în lumina soarelui galician
care se pregătea să apună
străbătându-i măruntaiele.
dar dacă eu sunt forma irefutabilă
a cruntului adevăr ce stă la baza existenței mele
monolitice
și dacă nu am trăit încă suficient
pentru a înțelege ceea ce mi se pare
de neînțeles
mă întreb atunci dacă nu cumva ne e predestinat
să urmăm suferinței noastre prin deznădăjduire
așa cum semnele pașilor în nisip
sunt urmate de singurătate
se gândea el
privind ochii închiși ai ciobănescului german
pe al cărui bot aterizase.
de bună seamă că până și potaia asta
are o existență mai fericită decât a mea.
diavolul însă
avea planuri mari cu Juan Ignacio
după cum el însuși bănuise:
câinele deschise ochii, strănută
proiectându-l pe Juan drept pe fundul
tipei din față care lua loc pe un scaun de bucătărie
storcoșindu-l, nu înainte ca acesta
să tragă câteva sudalme dumnezeiești.
moment în care se trezi
ascuns, în spatele unei draperii roșii,
ținând în mână un revolver îndreptat
spre patul în care un necunoscut
îi lua soția pe la spate
sub lumina pală a unui felinar.
într-o clipă
Juan știu cine este și ce caută acolo
rememorând întreaga sa existență presărată
cu bătăile crunte încasate de la taică-său, lacrimile mamei și neputința ei,
locurile copilăriei și începutul adolescenței, prima gagică,
mirosul mării, primul volum de Borges,
gustul tartelor Santiago și apusurile de vară
apoi apăsă pe trăgaci
zburându-și creierii și căzând în cur cu mâinile întinse
pe lângă marginile draperiei.
feriți-vă de casa aceea,
le spuse într-o zi ghidul
unui grup de pensionari veniți să viziteze Santiago de Compostela,
acolo diavolul și-a băgat coada.
un adolescent nebun încercând într-o noapte să-și omoare părinții
a sfârșit prin a se împușca în cap.
și într-adevăr
diavolul părea că se aciuase în casa aceea părăsită
mulți fiind de părere că sufletul întunecat al lui Juan Ignacio Veneno de Araña
bântuia serile acele locuri
îndoind iarba înaltă a dealurilor sub palmele sale tremurânde
că usca semănăturile, seca apa din fântâni, orbea pisicile negre
și șuiera la miezul nopții pe la ferestre
ademenind bărbații casei afară pentru a le face felul
oamenii nebănuind însă
că potrivit regulilor astrologice Juan
nu își rezolvase karma, retrogradând cu 3 zodii,
fiind deja demult reîncarnat de către Nodul Nord
pe post de ghilotină la curtea unuia din regii Franței.
inscripție
în spatele acestui text e un om.
în spatele omului e un suflet
în spatele căruia
Dumnezeu stă
cu o găleata de var
într-o mână și o bidinea în cealaltă
încercând să obțină albul perfect
pentru a putea bate apoi un cui
în care să se atârne pe sine
victorios
ca un tablou de Rembrandt.
lucru care nu mai apucă să se petreacă
cuiul ricoșându-i în frunte
iar în el atârnându-se repede
sufletul omului din spatele acestui text
ca un cap de cerb impaiat
cu ochii scosi.
centric
câinele de peste drum nu are inimă.
înăuntrul său pulsează sediul Romtelecom
cu angajați și covrigăria de la parterul blocului
de vis-a-vis.
după-amiaza suflă în el
ca într-o păpădie
împrăștiindu-l
în apartamente de la fereastra cărora
se privește stând în fața zebrelor verticale
scuturate de bătaia vântului.
câinele de peste drum nu are măruntaie.
în el se înghesuie
măcelaria, stația de autobuz, frizeria
și anticariatul
făcându-l să verse pe gură
luna cu tot cu stele la venirea serii
când grațios
o mână nevăzută atârnă în cârlige
trecătorii de linia orizontului
iar obeliscuri de ceață
străpung genunchii văzduhului.
dacă ar fi strigat
toate lucrurile s-ar întoarce
să răspundă pentru el
părăsindu-și locul
lăsându-l singur
sub cerul întretăiat de meteoriți.
de aceea el nu are nume
de teamă
că ar putea fi recunoscut în oricine
și condamnat la uitare în numele oricui.
câinele de peste drum nu are nici măcar purici.
sunt doar mâinile micșorate ale copiilor
care l-au mângaiat demult
decise să-l păzească până la moarte.
cu toate astea
câinele de peste drum nu are inimă.
și nimeni nu pare
să înțeleagă asta.
nici măcar el
care
începând să se îndoiască de propria existență
dispare în fumul gros
al primei tobe puturoase de mașină
care străbate bulevardul.
dragostea
pentru că ni s-a părut
am hotărât că de fapt este.
și pentru că era
hotărâsem că
se întâmplase demult
purtându-ne de parcă nu mai există niciun dubiu
legat de ceea ce inițial ni se păruse.
deși în realitate nu se petrecuse nimic.
dar nici de asta nu mai eram siguri.
așa că am luat părutul, hotărâtul, existatul și petrecutul
le-am desfăcut ca pe cârlige
și am prins în ele
de la un capăt la altul pătura groasă a liniștii.
în timp ce așteptăm să se usuce
stăm unul în fața celuilalt cu mâinile întinse
ca doi stâlpi
de uscător
întretăiați de sârme
privindu-se prin câteva pete de rugină.
Limanu
spui Limanu și te gândești
la mizeria aia de port
căruia i-au tot făcut reclamă la televizor
de parcă
Limanu
e un cui și portul ăla un tablou agățat în el
iar în spatele său
oamenii, casele, ulița, rațele, curcanii
porcii și bețivii clătinați
nu-s decât niște porțiuni
de perete cu varul zgâriat
ce trebuiesc acoperite.
valea din spatele fostului cămin cultural
din care credeam că începe curcubeul
atunci când eram mic
salcâmii din stația lui paișpe
din care-mi făcea bunică-mea gogoși
drumul închis spre grăniceri
pe care s-a răsturnat tatăl lui Florin
cu tractorul și-a murit
nu mai au loc
de portul ăla
cu care au venit
tonele de cabluri pe stâlpi
și vilele cu tot atâtea etaje
câți neuroni au în cap
ăia de și le-au construit.
te uiți pe google images
și tot ce vezi sunt
poze cu portul
ba chiar și o cameră live
care bate spre el
vitele care liniază-n mers satul
ca pe o palmă venind de la păscut
căciulile groase și inalte
ale bătrânilor din al căror vârf
apune și răsare soarele
gâștele încolonate, cuiburile
de berze din vârful stâlpilor
și copiii care incing miuțe
nu mai există.
numai portul ăla împuțit
și câteodată cimitirul.
Helen
urcam la deal pe strada cu sens unic a cimitirului evreiesc
având căștile în urechi
când la pauza dintre melodii aud
din stânga
am să pun toți turcii din Chorweiler
pe tine român împuțit.
cu o coadă lungă de mașini claxonând în spatele ei
Helen rula pe strada cu sens unic
lent
cu geamul lăsat
cine știe de când
la pas cu mine
ținând într-o mână volanul
și-n cealaltă o sticlă de rom negru pe jumătate goală.
a fost o greșeală s-o învăț
să înjure în românește, mă gândeam
fără s-o privesc
mergând mai departe.
și când a ajuns la partea cu morții
i-am deschis portiera, am tras frâna de mână
și-am intrat peste ea împingând-o pe locul din dreapta.
în drum spre casă
o dată cu soarele care apunea
și ploaia găurind asfaltul
ca pe o bucată de cașcaval
Helen a terminat sticla de rom
adormind.
ce dracului a mai pățit
m-a întrebat colega ei de apartament
văzând cum o duc pe umăr în dormitor.
a murit unchiul ei din Karlsruhe
și s-a îmbătat de supărare i-am zis.
apoi m-am dus
glonț în Kaufhof de unde am luat un tub de superglue
pe care i l-am golit în yalele portierelor
iar cheia de la mașină i-am aruncat-o-n primul gunoi.
după care 3 săptămâni am dormit la un coleg de muncă.
nu
n-avea închidere centralizată.
una
a încercat să bage apă fiartă
cu făină de porumb
la mixer
vrând să-mi arate
cât de ușor
ar putea ieși mămăliga
alta
a crezut că-n sticla cu borș
e oțet și s-a apucat
să șteargă cada cu el
încă una
mi-a înlocuit iconița
din spatele candelei
cu o statuie miniaturala
a lui Buddha
iar ultima
mi-a vărsat
în veceu ciorba
crezând că zdrențele de ou
sunt semn că s-a stricat.
și totuși nu le-am văzut încă pe toate
în Germania
mă gândesc
privind pe fereastră ploaia
în timp ce soneria ușii se aude
urmată de un strigăt de femeie:
mach die Tür auf, Arschloch
poți în principiu să faci cam orice
dar
să nu te duci
în vreo bodegă nemțească în Düsseldorf
și să comanzi Kölsch.
o să ți-o iei.
când ajungi prin magazine cere ce-ți trebuie direct
ca și cum e imposibil să nu fie pe stoc.
nu întreba întâi dacă au,
altfel tuturor or să li se pară că vii
din fostul RDG.
vineri și sămbătă seara
să nu domnești tipele care ți se par
mai în vârstă decât tine,
mai ales dacă-s matole.
tutuiește-le, zi du în loc de Sie
nu contează ce te-au învățat la cursul de integrare.
întreabă cine-i ăla de lângă ele
dacă-s însoțite
și dă impresia că te referi la el
ca la un accesoriu.
iar dacă
ți se pare uneori că te faci de râs
nu da inapoi,
nemțoaicelor le place să râdă
iar bărbații n-au autoironie aici.
nu în ultimul rând nu te duce la curve,
te vor găsi ele singure.
respectă regulile astea
dacă locuiești în NRW.
altfel în noapte
pe imaginea lunii
se va pixela pe nesimțite chipul Danei Budeanu
care te va urmări poltergheistic
făcându-te necontenit fătălău
până când te vei arunca în apele învolburate
ale Rhinului
în care chipul ei va continua să se oglindească
până când te vei înneca,
iar dacă e să credem că sufletul urcă la ceruri
tot nu vei scăpa
având în vedere că drumul tău
va trece prin dreptul lunii
riscând pe deasupra să-ți mai iei și-o bucată.
9 Mai 2008
pune-ți centura, mi-a zis fane
cu o fracțiune de secundă înainte
ca imaginea să se întunece.
cu gura plină de sânge
și o durere inimaginabilă de ficat
m-am ridicat de pe asfalt trecând
de tipul care se scuza necontenit
că n-a văzut stopul și m-am apropiat
de mașina făcută zob pentru a mă privi
în oglinda portierei.
și-atunci am înțeles
că singurul lucru pe care taică-meu
fusese capabil să mi-l ofere în viața asta
se dusese dracu:
strungăreața.
l-a spital când am deschis ochii
virgil-cel-care-nu-văzuse-stopul-și-fără-3-dinți-în-față
era lângă mine rugându-mă să nu-i fac plângere penală
și să-l iert.
l-am iertat mai târziu, în ziua aia
când am aflat că ăia 3 dinți eu i-i scosesem
înainte să leșin și să mă ia salvarea.
eram chit la capitolul ăsta, eu și virgil.
cu taică-meu însă
îmi stricasem definitiv relația.
se așezase de câteva zile pe cugetul lui Ivan Ivanovici
o pâclă apăsătoare care-l ținea pe loc
din toate treburile gospodăriei.
stătea cât era ziua de lungă în fotoliu
holbându-se la portretul tatălui său
atârnat deasupra ușii
fără să scoată o vorbă
în timp
ce copiii si soția sa
treceau dintr-o cameră într-alta
grăbiți, fără să îl mai ia în seamă.
dar nici el
nu prea le mai dădea atenție
fixat fiind
pe imaginea tatălui său căreia de la o vreme
începuse să-i crească barba afară din tablou,
atârnând
peste tocul ușii
asemenea unei perdele de muște
pe care ceilalți nu păreau să o vadă.
până într-o zi
când barba se făcu atât de deasă
încât nimeni nu mai putu să intre
în cameră.
Ivan Ivanovici rămăsese singur
cu portretul tatălui său atârnat în perete
a cărui barbă nu se mai oprea din crescut
cuprinzând încet recamierul, fereastra și scaunele
înfășurându-se în cele din urmă
și în jurul său,
acesta adormind
în îmbrățișarea ei caldă
cu gândul
că atunci când va veni vremea
tatăl său va coborî din tablou
să-l trezească sărutându-l pe frunte.
luft
mă proptesc
în propriul meu genunchi
și mă îndoi
spunând frunzelor
iată
și eu pot ce puteți voi.
mă rup
și mă privesc la loc crescând din tine
spunând copacilor
iată
și eu pot ce puteți voi
apoi mă azvârl
în cel mai îndepărtat cui al depresiei
zicând zmeilor
din Prâslea cel voinic și merele de aur
și buzduganelor lor
iată
eu pot arunca mult mai departe
iar ei îmi zâmbesc
și tac
tăcerea lor devenind seară
și cuvintele mele stele
în ploaia măruntă de meteoriți
care străbate cerul
la al cărui capăt
cineva a lăsat luna asemenea unui pahar
lipit de cer
de care dacă ajung să-mi lipesc urechea
știu sigur
că o să te aud
vorbind cu soră-ta în camera de alături despre mine
în timp ce-ți faci parul.
Juan
Juan Ignacio Veneno de Araña
se reîncarnase într-un fir de praf
căruia într-o bună zi
o fată frumoasă cu ochi verzi i-a distrus
iremediabil confortul hotărându-se
să aerisească podul casei.
să nu mă cheme pe mine Juan Ignacio Veneno de Araña
dacă aici nu și-a băgat diavolul coada
își spuse acesta
în timp ce curentul dintre două camere
îl scuipă afară pe fereastră
lăsându-l să plutească la voia întâmplării
deasupra tufelor babane de liliac
mângâind conturul cireșilor copți
în lumina soarelui galician
care se pregătea să apună
străbătându-i măruntaiele.
dar dacă eu sunt forma irefutabilă
a cruntului adevăr ce stă la baza existenței mele
monolitice
și dacă nu am trăit încă suficient
pentru a înțelege ceea ce mi se pare
de neînțeles
mă întreb atunci dacă nu cumva ne e predestinat
să urmăm suferinței noastre prin deznădăjduire
așa cum semnele pașilor în nisip
sunt urmate de singurătate
se gândea el
privind ochii închiși ai ciobănescului german
pe al cărui bot aterizase.
de bună seamă că până și potaia asta
are o existență mai fericită decât a mea.
diavolul însă
avea planuri mari cu Juan Ignacio
după cum el însuși bănuise:
câinele deschise ochii, strănută
proiectându-l pe Juan drept pe fundul
tipei din față care lua loc pe un scaun de bucătărie
storcoșindu-l, nu înainte ca acesta
să tragă câteva sudalme dumnezeiești.
moment în care se trezi
ascuns, în spatele unei draperii roșii,
ținând în mână un revolver îndreptat
spre patul în care un necunoscut
îi lua soția pe la spate
sub lumina pală a unui felinar.
într-o clipă
Juan știu cine este și ce caută acolo
rememorând întreaga sa existență presărată
cu bătăile crunte încasate de la taică-său, lacrimile mamei și neputința ei,
locurile copilăriei și începutul adolescenței, prima gagică,
mirosul mării, primul volum de Borges,
gustul tartelor Santiago și apusurile de vară
apoi apăsă pe trăgaci
zburându-și creierii și căzând în cur cu mâinile întinse
pe lângă marginile draperiei.
feriți-vă de casa aceea,
le spuse într-o zi ghidul
unui grup de pensionari veniți să viziteze Santiago de Compostela,
acolo diavolul și-a băgat coada.
un adolescent nebun încercând într-o noapte să-și omoare părinții
a sfârșit prin a se împușca în cap.
și într-adevăr
diavolul părea că se aciuase în casa aceea părăsită
mulți fiind de părere că sufletul întunecat al lui Juan Ignacio Veneno de Araña
bântuia serile acele locuri
îndoind iarba înaltă a dealurilor sub palmele sale tremurânde
că usca semănăturile, seca apa din fântâni, orbea pisicile negre
și șuiera la miezul nopții pe la ferestre
ademenind bărbații casei afară pentru a le face felul
oamenii nebănuind însă
că potrivit regulilor astrologice Juan
nu își rezolvase karma, retrogradând cu 3 zodii,
fiind deja demult reîncarnat de către Nodul Nord
pe post de ghilotină la curtea unuia din regii Franței.
inscripție
în spatele acestui text e un om.
în spatele omului e un suflet
în spatele căruia
Dumnezeu stă
cu o găleata de var
într-o mână și o bidinea în cealaltă
încercând să obțină albul perfect
pentru a putea bate apoi un cui
în care să se atârne pe sine
victorios
ca un tablou de Rembrandt.
lucru care nu mai apucă să se petreacă
cuiul ricoșându-i în frunte
iar în el atârnându-se repede
sufletul omului din spatele acestui text
ca un cap de cerb impaiat
cu ochii scosi.
centric
câinele de peste drum nu are inimă.
înăuntrul său pulsează sediul Romtelecom
cu angajați și covrigăria de la parterul blocului
de vis-a-vis.
după-amiaza suflă în el
ca într-o păpădie
împrăștiindu-l
în apartamente de la fereastra cărora
se privește stând în fața zebrelor verticale
scuturate de bătaia vântului.
câinele de peste drum nu are măruntaie.
în el se înghesuie
măcelaria, stația de autobuz, frizeria
și anticariatul
făcându-l să verse pe gură
luna cu tot cu stele la venirea serii
când grațios
o mână nevăzută atârnă în cârlige
trecătorii de linia orizontului
iar obeliscuri de ceață
străpung genunchii văzduhului.
dacă ar fi strigat
toate lucrurile s-ar întoarce
să răspundă pentru el
părăsindu-și locul
lăsându-l singur
sub cerul întretăiat de meteoriți.
de aceea el nu are nume
de teamă
că ar putea fi recunoscut în oricine
și condamnat la uitare în numele oricui.
câinele de peste drum nu are nici măcar purici.
sunt doar mâinile micșorate ale copiilor
care l-au mângaiat demult
decise să-l păzească până la moarte.
cu toate astea
câinele de peste drum nu are inimă.
și nimeni nu pare
să înțeleagă asta.
nici măcar el
care
începând să se îndoiască de propria existență
dispare în fumul gros
al primei tobe puturoase de mașină
care străbate bulevardul.
dragostea
pentru că ni s-a părut
am hotărât că de fapt este.
și pentru că era
hotărâsem că
se întâmplase demult
purtându-ne de parcă nu mai există niciun dubiu
legat de ceea ce inițial ni se păruse.
deși în realitate nu se petrecuse nimic.
dar nici de asta nu mai eram siguri.
așa că am luat părutul, hotărâtul, existatul și petrecutul
le-am desfăcut ca pe cârlige
și am prins în ele
de la un capăt la altul pătura groasă a liniștii.
în timp ce așteptăm să se usuce
stăm unul în fața celuilalt cu mâinile întinse
ca doi stâlpi
de uscător
întretăiați de sârme
privindu-se prin câteva pete de rugină.
Limanu
spui Limanu și te gândești
la mizeria aia de port
căruia i-au tot făcut reclamă la televizor
de parcă
Limanu
e un cui și portul ăla un tablou agățat în el
iar în spatele său
oamenii, casele, ulița, rațele, curcanii
porcii și bețivii clătinați
nu-s decât niște porțiuni
de perete cu varul zgâriat
ce trebuiesc acoperite.
valea din spatele fostului cămin cultural
din care credeam că începe curcubeul
atunci când eram mic
salcâmii din stația lui paișpe
din care-mi făcea bunică-mea gogoși
drumul închis spre grăniceri
pe care s-a răsturnat tatăl lui Florin
cu tractorul și-a murit
nu mai au loc
de portul ăla
cu care au venit
tonele de cabluri pe stâlpi
și vilele cu tot atâtea etaje
câți neuroni au în cap
ăia de și le-au construit.
te uiți pe google images
și tot ce vezi sunt
poze cu portul
ba chiar și o cameră live
care bate spre el
vitele care liniază-n mers satul
ca pe o palmă venind de la păscut
căciulile groase și inalte
ale bătrânilor din al căror vârf
apune și răsare soarele
gâștele încolonate, cuiburile
de berze din vârful stâlpilor
și copiii care incing miuțe
nu mai există.
numai portul ăla împuțit
și câteodată cimitirul.
Helen
urcam la deal pe strada cu sens unic a cimitirului evreiesc
având căștile în urechi
când la pauza dintre melodii aud
din stânga
am să pun toți turcii din Chorweiler
pe tine român împuțit.
cu o coadă lungă de mașini claxonând în spatele ei
Helen rula pe strada cu sens unic
lent
cu geamul lăsat
cine știe de când
la pas cu mine
ținând într-o mână volanul
și-n cealaltă o sticlă de rom negru pe jumătate goală.
a fost o greșeală s-o învăț
să înjure în românește, mă gândeam
fără s-o privesc
mergând mai departe.
și când a ajuns la partea cu morții
i-am deschis portiera, am tras frâna de mână
și-am intrat peste ea împingând-o pe locul din dreapta.
în drum spre casă
o dată cu soarele care apunea
și ploaia găurind asfaltul
ca pe o bucată de cașcaval
Helen a terminat sticla de rom
adormind.
ce dracului a mai pățit
m-a întrebat colega ei de apartament
văzând cum o duc pe umăr în dormitor.
a murit unchiul ei din Karlsruhe
și s-a îmbătat de supărare i-am zis.
apoi m-am dus
glonț în Kaufhof de unde am luat un tub de superglue
pe care i l-am golit în yalele portierelor
iar cheia de la mașină i-am aruncat-o-n primul gunoi.
după care 3 săptămâni am dormit la un coleg de muncă.
nu
n-avea închidere centralizată.
una
a încercat să bage apă fiartă
cu făină de porumb
la mixer
vrând să-mi arate
cât de ușor
ar putea ieși mămăliga
alta
a crezut că-n sticla cu borș
e oțet și s-a apucat
să șteargă cada cu el
încă una
mi-a înlocuit iconița
din spatele candelei
cu o statuie miniaturala
a lui Buddha
iar ultima
mi-a vărsat
în veceu ciorba
crezând că zdrențele de ou
sunt semn că s-a stricat.
și totuși nu le-am văzut încă pe toate
în Germania
mă gândesc
privind pe fereastră ploaia
în timp ce soneria ușii se aude
urmată de un strigăt de femeie:
mach die Tür auf, Arschloch
poți în principiu să faci cam orice
dar
să nu te duci
în vreo bodegă nemțească în Düsseldorf
și să comanzi Kölsch.
o să ți-o iei.
când ajungi prin magazine cere ce-ți trebuie direct
ca și cum e imposibil să nu fie pe stoc.
nu întreba întâi dacă au,
altfel tuturor or să li se pară că vii
din fostul RDG.
vineri și sămbătă seara
să nu domnești tipele care ți se par
mai în vârstă decât tine,
mai ales dacă-s matole.
tutuiește-le, zi du în loc de Sie
nu contează ce te-au învățat la cursul de integrare.
întreabă cine-i ăla de lângă ele
dacă-s însoțite
și dă impresia că te referi la el
ca la un accesoriu.
iar dacă
ți se pare uneori că te faci de râs
nu da inapoi,
nemțoaicelor le place să râdă
iar bărbații n-au autoironie aici.
nu în ultimul rând nu te duce la curve,
te vor găsi ele singure.
respectă regulile astea
dacă locuiești în NRW.
altfel în noapte
pe imaginea lunii
se va pixela pe nesimțite chipul Danei Budeanu
care te va urmări poltergheistic
făcându-te necontenit fătălău
până când te vei arunca în apele învolburate
ale Rhinului
în care chipul ei va continua să se oglindească
până când te vei înneca,
iar dacă e să credem că sufletul urcă la ceruri
tot nu vei scăpa
având în vedere că drumul tău
va trece prin dreptul lunii
riscând pe deasupra să-ți mai iei și-o bucată.
9 Mai 2008
pune-ți centura, mi-a zis fane
cu o fracțiune de secundă înainte
ca imaginea să se întunece.
cu gura plină de sânge
și o durere inimaginabilă de ficat
m-am ridicat de pe asfalt trecând
de tipul care se scuza necontenit
că n-a văzut stopul și m-am apropiat
de mașina făcută zob pentru a mă privi
în oglinda portierei.
și-atunci am înțeles
că singurul lucru pe care taică-meu
fusese capabil să mi-l ofere în viața asta
se dusese dracu:
strungăreața.
l-a spital când am deschis ochii
virgil-cel-care-nu-văzuse-stopul-și-fără-3-dinți-în-față
era lângă mine rugându-mă să nu-i fac plângere penală
și să-l iert.
l-am iertat mai târziu, în ziua aia
când am aflat că ăia 3 dinți eu i-i scosesem
înainte să leșin și să mă ia salvarea.
eram chit la capitolul ăsta, eu și virgil.
cu taică-meu însă
îmi stricasem definitiv relația.
02125
0
EP
