femeia-stâlp

femeia-stâlp
nu s-a prăbușit,
nu pentru că ar fi întreagă,
ci pentru că altcineva
și-a lăsat viața să atârne de ea
ca o haină udă pe un cui vechi


femeia-stâlp a rămas în picioare
când genunchii îi erau ceruți de pământ,
fiindcă știa că, dacă s-ar fi lăsat,
s-ar fi dus odată cu ea
copilul, și mama, și „omul”
care, la începuturi, nu putea duce nimic


și-a făcut din trup o arcadă
sub care alții să treacă
când n-aveau cer,
n-aveau direcție


deseori, tăcerea ei e mai grea
decât o mie de strigăte
dar o duce –
pentru că ea, femeia-stâlp, a învățat să fie piatră
care plânge în interior
și zâmbește la suprafață
ca o ramură bătrână
ce încă dă umbră


uneori, i se face frig
în inima neîmpărțită.
dar nu pleacă.
nu cade.
nu cere.


își oprește pașii,
cugetă,
și din ea cresc alte liniști
în care se pot odihni
cei care nu mai știu cum să respire


femeia-stâlp rămâne dreaptă,
chiar și când o sfâșie furtunile.