apocrif despre lumină

tu, mizerabile satan,
crezi că mă sfâșii prin cuvintele tale,
dar eu știu să cos moartea
cu acul luminii

tu, împuțiciune,

mi-ai făcut inima o urmă de talpă
de soldat care își pune arma în gură,
dar ai uitat ceva -
că soldații, uneori,
nu mor,
doar se trezesc
mai cruzi

mi-ai făcut răsuflarea foc
și inima o stea pe punctul de a exploda,
dar stelele nu pier,
ele nasc constelații

în mine e o hartă
desenată cu mâna greșită,
drumuri care duc înapoi în os,
orașe care dorm cu gura deschisă,
străzi oprite în plină inspirație
și sensuri care nu se mai întorc

ne lovim din interior,
fără martori,
ca două adevăruri care nu încap
în aceeași gură de aer

respirația cedează.

iar când sângele se oprește,
eu rămân.

îmi pun degetul în rană
și rana mi-l suge
ca un copil înfometat,
dar nu mai fură din mine -
îi dau cât vreau eu
apoi îmi pun degetul
în orbita lui yorick
și orbita îl bea
de parcă ar revedea încă o dată dragostea,

dar eu,
eu am învățat demult
că dragostea nu se bea
se mușcă,
până când dinții nu mai știu
dacă aparțin gurii sau rănii

așa că ia aminte, satan:
dacă tu mă scrii cu întuneric,
eu te citesc cu lumină
și unde tu vrei sfârșit,
eu fac început

asta e puterea mea.
asta e poezia mea.
asta e femeia care îți închide gura
cu ultimul vers.