Ecoul tăcerilor

sunt momente când sângele din cuvinte începe să clocotească

când limba mea devine lamă, iar gândul o torță aprinsă în mijlocul pieptului-

fiecare insultă, fiecare nedreptate, o piatră aruncată în lacul liniștii mele,

fiecare gest acru, o umbră ce vrea să se lipească de pielea mea ca o a doua piele,

una ce nu-mi aparține

și brusc mi se întâmplă ceva

apare clipa de cumpănă-

stau pe marginea prăpastiei dintre durere și claritate

și aleg să nu sar-

încă.

privesc mai adânc și văd-

nu oameni, ci oglinzi fisurate,

devin cioburi lamă, doar pentru că au fost sparte prea devreme

de ei înșiși, de alții - în timp-variabila nemăsurabilă, ireversibilă și atât de elastică.

cioburile ascuțite din tăceri nerostite, din visuri lăsate pe margini de drum,

ce spintecă amintiri în colțuri strivite - din priviri triste, obosite,

din pași care tremură fără cuvânt cu inimi ce bat mai stins pe linia vieții

cioburi săgeată ce îmi arată răspunsul pentru ce ei n-au vindecat

aud — nu vorbele, ci foșnetul luptelor nevăzute,

războaie duse în tăceri groase ca fumul- în piepturi închise ca temniți de carne

unde sufletul strigă fără să sune, aud tăceri care urlă pe dinăuntru

aud cum lumea aplaudă decorul,

ei nu văd durerea, nu văd ruina, nu văd lupta mută,

ci masca bine pusă, zilnicul zâmbet șablon

oare viata i-a învățat să tragă cu gloanțe făcute din frici?

furia lor nu este decât o flacără care cere să fie văzută,

nu aprinsă.

esența gândurile mele-

nu orice război merită un răspuns.

unele bătălii cer doar un martor care să nu ridice sabia. să asculte vântul până

tăcerea devine sanctuar,

o fortăreață construită din înțelepciune și renunțare.

a te lipi de tăcere nu e un abandon,

ci un act de alchimie —

transformi rana în viitor drum,

otrava în pas liniștit.

în cele din urmă, fiecare om varsă din cupa pe care o poartă în suflet

unii dau lumină-

alții dau cenușă-

aleg să nu port cenușa altora în buzunarele inimii.

să nu devin pământul pe care se scurge durerea lor.

aleg să nu mă las transformată, să nu devin vasul în care își varsă rănile

chiar dacă cioburile taie. adânc.

las să treacă furtunile străine pe deasupra mea,

ca o pasăre ce nu mai caută cuib în copaci uscați-

nu voi fi câmpul de luptă pentru războaiele lor nespuse.

nu voi fi ecoul unui strigăt ce nu-mi aparține

chiar dacă cioburile taie. adânc.

încet, cu cârjele mele, voi merge mai departe,

cu tăcerea ca mantie.

cu demnitatea nepătată

și cu inima —

nevătămată, deși a învățat să sângereze în taină

de cioburile care taie.

adânc.