Poezie
Atlasul tulburărilor psihice VII. Fobiile – gurile mici ale abisului
2 min lectură·
Mediu
micro-prolog
frica nu e rațională, dar e sinceră
această aripă deschide locurile mici unde universul se strânge:într-o insectă, într-un spațiu închis, într-un zgomot, acolo unde corpul meu strigă primul, iar mintea îmi traduce abia după…
fobiile sunt gurile mici ale abisului,
ascunse în lucruri obișnuite:
într-un păianjen, într-un lift, într-un avion
realitatea se face mică, mică, mică,
până devine un țipăt
trupul reacționează ca și cum moartea ar fi lângă mine,
chiar dacă ceilalți văd doar o insectă
sau o scară de urcat
inima mea aleargă ca un cal speriat într-un tunel,
plămânii refuză aerul,
ca și cum oxigenul ar avea dinți
palmele devin izvoare de sare,
iar lumea se contractă în pupila mea,
până când totul e doar o ușă fără clanță
știti dragii mei, fobia e o rugăciune inversă,
adresată unui zeu al fricii
și, ca orice zeu mic,
ea cere ofrande:
uși ocolite,
respirații ținute,
spații părăsite
nuuuu, nu vrea sânge,
ea vrea tăcere
nuuuuu, nu vrea moarte,
ea vrea absență de la propria-mi viață
de îmi bubuie inima între coaste,
precum o pasăre rătăcită în cutia poștală
cu timpul am aflat că există și punți:
respirații lente,
pași minusculi,
un surâs care stă cu mine în lift,
până când metalul devine doar metal,
iar gura abisului
o pată de umbră în lumină
și, totuși, uneori,
în mijlocul fricii absolute,
se întâmplă ceva ciudat:
inima, amețită,
începe să surâdă
apoi un râs mut, electric,
ca o eliberare a celulelor din lanț
și atunci îmi repet că se poate și altfel
îmi înțeleg frica,
în toată splendoarea ei,
poate că asta-mi este calea
prin care viața
îmi cerea să simt că sunt vie.
epilog
nu voi încerca să-mi ucid fobiile
le voi aduce la masă,
le voi lăsa să vorbească
până își pierd limba
voi învăța să pun palma pe țipăt
fără să mă mușc
voi înțelege că abisul are guri mici
doar pentru că,
de prea multe ori,
am privit mirată
și, într-o zi,
când voi deschide din nou ușa liftului,
voi urca fără să mă gândesc
iar între etaje,
în locul fricii,
voi simți ceva ce nu voi mai recunoaște:
poate adrenalină,
poate libertate,
poate doar aerul
care, pentru prima dată,
nu mă va mai trage înapoi
din propria-mi viață.
frica nu e rațională, dar e sinceră
această aripă deschide locurile mici unde universul se strânge:într-o insectă, într-un spațiu închis, într-un zgomot, acolo unde corpul meu strigă primul, iar mintea îmi traduce abia după…
fobiile sunt gurile mici ale abisului,
ascunse în lucruri obișnuite:
într-un păianjen, într-un lift, într-un avion
realitatea se face mică, mică, mică,
până devine un țipăt
trupul reacționează ca și cum moartea ar fi lângă mine,
chiar dacă ceilalți văd doar o insectă
sau o scară de urcat
inima mea aleargă ca un cal speriat într-un tunel,
plămânii refuză aerul,
ca și cum oxigenul ar avea dinți
palmele devin izvoare de sare,
iar lumea se contractă în pupila mea,
până când totul e doar o ușă fără clanță
știti dragii mei, fobia e o rugăciune inversă,
adresată unui zeu al fricii
și, ca orice zeu mic,
ea cere ofrande:
uși ocolite,
respirații ținute,
spații părăsite
nuuuu, nu vrea sânge,
ea vrea tăcere
nuuuuu, nu vrea moarte,
ea vrea absență de la propria-mi viață
de îmi bubuie inima între coaste,
precum o pasăre rătăcită în cutia poștală
cu timpul am aflat că există și punți:
respirații lente,
pași minusculi,
un surâs care stă cu mine în lift,
până când metalul devine doar metal,
iar gura abisului
o pată de umbră în lumină
și, totuși, uneori,
în mijlocul fricii absolute,
se întâmplă ceva ciudat:
inima, amețită,
începe să surâdă
apoi un râs mut, electric,
ca o eliberare a celulelor din lanț
și atunci îmi repet că se poate și altfel
îmi înțeleg frica,
în toată splendoarea ei,
poate că asta-mi este calea
prin care viața
îmi cerea să simt că sunt vie.
epilog
nu voi încerca să-mi ucid fobiile
le voi aduce la masă,
le voi lăsa să vorbească
până își pierd limba
voi învăța să pun palma pe țipăt
fără să mă mușc
voi înțelege că abisul are guri mici
doar pentru că,
de prea multe ori,
am privit mirată
și, într-o zi,
când voi deschide din nou ușa liftului,
voi urca fără să mă gândesc
iar între etaje,
în locul fricii,
voi simți ceva ce nu voi mai recunoaște:
poate adrenalină,
poate libertate,
poate doar aerul
care, pentru prima dată,
nu mă va mai trage înapoi
din propria-mi viață.
006
0