Harta sângelui – III. Tatăl-Rădăcină

Prolog
când îmi ating rănile,
sângele își rescrie ecuația
pe coordonatele bunilor

poate că tatăl nu începe cu frica,
ci cu o lege ascunsă a curajului:
energia nu dispare,
se adâncește în rădăcină

nu știi niciodată
câte particule de spaimă
și câte câmpuri de protecție
se suprapun în aceeași atingere –

în harta sângelui,
trecutul și viitorul
se ciocnesc ca două galaxii,
iar unda lor de șoc
naște destinul

sub mine, o rădăcină vie –
o fibră cu memorie,
șansa de a fi cine sunt:
fiica tatălui meu

Tatăl-Rădăcină
coloană de umbră și ramură vie,
el ține istoria neamului
suspendată între greutatea pământului și atracția cerului

„te-am învățat să stai dreaptă
chiar dacă planeta se înclină sub pașii tăi” – îmi spune des

pe coloana mea rămâne gravat:
rănile lumii și încercările lui de protecție
au aceeași valoare absolută

atingerea tatălui nu e asprime,
e curbura spațiului-timp,
gravitație blândă
care mă trage spre miezul planetei mele interioare

respir la granița dintre câmpuri de forță

din umbrele mele știu
că siguranța nu e fortăreață,
ci inimă ce bate prin generații

Epilog
din rădăcina tatălui nu cresc ziduri,
ci câmpuri de energie
care se frâng când le ating,
ca lumina printr-o apă tulbure

harta sângelui pulsează —
planeta își pliază inelele
până când nu mai știu
dacă mă rotesc în jurul trecutului
sau trecutul se rotește în jurul meu

în interior, orbită deviată,
sângele curge invers
și fiecare rotație devoră din timp,
ca o fiară flămândă

mă caut cu mâinile întinse
prin straturi de memorie vie,
ating chipuri cu numele șters de timp
și îmi dau seama că toate
sunt doar reflexii ale aceluiași om —
eu, înainte să exist

în piept, pământ viu,
și o singură condiție de frontieră:
să nu uit cine sunt,
să nu uit să mă iubesc,
chiar dacă într-o zi
îmi voi schimba forma