Adrian A. Agheorghesei

- Patria vieții e numai prezentul - spuse Poetul.
Am simțit toată nostalgia, am fost acolo, aceeași generație. Știu blocul, știu copiii, știu jocurile, știu parcarea, dar și Kauflandul de acum, și poezia de acum, și acumul de acum.
E un text nostalgic, are unitate lirică, are și poveste, dar și tehnică lirico-modernă. Sensibilitatea a dat de gol poeta. Sau invers.
Trecerea melancolică dintre tablouri (timpuri) face toți banii. Tonul și lungimea versurilor diferențiază nostalgia de melancolie. Căci e o diferentă între aceste stări, doar că-s greu de surprins. Metafora, uneori, nu e metaforă. Asta e magia poeziei - uneltirea între liric și prozaic. E fină și dulce poezia. E pentru poeții care scriu despre poeți. Și despre alte amintiri. Mi-amintesc de Nicolina și Lăpușneanu. Și de Grumăzescu Dumitru.
Te salut, Alma. Bun text!
Așadar, gerunziu la prezent!

Mi se pare o alegorie minimalistă de mare impact (cel puțin pt mine). Utilizezi Efectul Fluturelui (dpvd metafizic), dar în context liric. Aș fi dat stea dacă nu era ultimul vers. El diluează, explică, conchide și conduce. Strică tot.
Dar asta e doar părerea mea, evident.

Tema e perimată. La fel ideea.
Dar expresia ta e, pe alocuri, proaspătă.
"Dumnezeu învață să fie ținut în brațe / asta e cea mai mare rescriere a lumii" - ai zis frumos. Aș renunța la "asta e cea mai". Aș spune simplu - cea mai mare rescriere.

Nu spuneți nimic. Doar o ambiguitate excesivă. Pe alocurile care rămân, un stil livresc, grosolan. Iar forma... să fim serioși- ea s-a terminat de prin 2006-2007, poate chiar mai devreme. Fix deodată cu poeții care nu sunt. Mda.

Vai de capul meu. Ești irecuperabil. Și pe nicăieri.
Ce Dumnezeu e asta: în ou de timp e miez de crizanteme? Serios?
Evident că găsesc eu un sens imagistic dacă mă chinui (era să zic screm, dar n-am vrut să te plagiez). Și aș putea mula sensul pe tot textul, dar textul ar deveni o și mai mare minciună decăt e deja.
Am întâlnit doar doi oameni care au scris ceva mai groaznic - un sugar și un mort. De fapt, doar unul, căci versificatorul cum s-a născut, a și murit.
Cum am mai spus, tu ai deprins un minimum (!) de versificație. Minimum. Și-l tot ascuți până la tocire de 15-20 de ani. În efortul tău al efectului Dunning-Kruger (= caută pe net. Nu e-njurătură) ești aproape de invidiat. Adică, să tot scrii ani și ani în halul ăsta indeferent de orice și oricine... e totuși o reușită. Nu sunt ironic cănd spun că mi-aș dori curajul (tupeul) tău.
Tu crezi că poezia-nseamnă scrisul arhaic, agramat, mâlos, decerebrat și delirant. Ei, nu! E taman invers. Cănd ai ceva de spus, mesajul devine apă, iar forma devine izvor. Limpede ca o apă de izvor.
Firește, asta nu-nseamnă că nu există complexitate în poezie. Dar aia vine abia, si acum citez: cînd cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă. Nu cănd nu mai încapi forma în formă de tine.
Concluziv, eu cred că nici nu ai nimic de spus, dar nici nu știi s-o spui. Niciodată n-ai avut și n-ai știut.
Cam asta.

Nichitisme. Vă rog să nu vă supărați, dar sunt nichitisme din perioada slabă a lui Nichita (după anii 78-79), cănd deja era-mbătat de faimă și scria poezii ospătarilor ori propriilor sale sughițuri.

Dpmdv, este exemplul clasic de emoție autentică, dar distrusă prin extenuare lingvistică. Prea ai încercat să convingi că știi despre ce vorbești. Prea lung e textul pentru o așa frumoasă, dar scurtă emoție, cum ziceam. Așa aș fi văzut textul:

tu nu mai suni, dar rămâi acolo,
nu mai vorbești cu mine dimineața,
dar răsuni străluciri,
cap, formă... halou -
cutremur din tine,
colțuri de șosete gri,
căldura de tăceri nedefinite, cursuri ontologice
toate sunt scrise de frunzele tale,
de mucegaiul ochilor, al cometelor străine.

Oare încă ești acolo?

...

Am tăiat doar cât să fac loc și cititorului. Dar nu mă lua mai în serios decăt trebuie.
În cele din urmă, poetul rămâne poet, iar cititorul, cititor. Evident, în măsura-n care sunt.

Mi se pare un text pe care eu îl numesc "cerebral". De idei. Bune și ideile, bune și expresiile. Mă duce-n sfera zilelor noastre - deși limbajul și alegoria sunt voit vetuste, efectul e modern. Adică oamenii peșterii care deblochează telefonul cu amprenta.
Firește și bunăoară, e doar interpretarea mea, nu am pretenții de adevăr.
Mi-a plăcut.

Un text încrâncenat, dar în sensul bun. Auntetic și plin, plin, dar plin de personalitate și expresii inedite.
Scrâșnște textul precum craniul sub trenul de fum.
Rămăi același autor de o forță introspectivă de invidiat.
Cum ar semna Radu Ș, semnez și eu - indivios până la culme...

E melancolic, pe alocuri, e un reușit text.
Dar sălciile alea nude prea sună forțat.

Simt cumva că vrei să faci trecerea de la clasic, la versul alb. Dar ai rămas în anii 80.
Dar e absolut necesar să treci de Stănescu. E necesar! Treci peste! Altfel, e grav.
Deși am impresia că vorbesc într-un pustiu, o fac. Citește autorii postmoderni - șaizeciștii mari, optzeciștii si douămiiștii. Cei mai reprezentativi, evident. Nu pe toți. Apoi, combină tot ce ai citit cu sentimentul tău și experiența. Va fi bine dacă faci totul bine.
Nu mai publica chiar tot ce scrii și nu mai crede că toți au ceva împotriva ta.
Și mai ales, să nu crezi că ești special. Găndul ăsta te poate duce-n iad. Poeții adevărați abia știu să-și lustruiască pantofii. Ciocul mic, dar mare.
Te salut.

Erika, nu te supăra, dar deja ești obraznică.
Adică tu plagiezi inteligența artificilă, dar îmi ții predici despre emoție și respect? Serios?!
Eu aș crăpa de rușine.
În sufletu tău nu simți că greșești profund? Retoric întreb. Retoric și dezgustat.

Un păunescianism întărziat și, pe alocuri, agramat.
Recomand călduros lecturi. Multe și moderne. Sau invers. Dar să fie.

err: vetus = vetust

"Pieptul este câmp de război" - d-le Nincu, chiar dacă nu foarte original, acest vers e foarte bun. Am intrat ca să vă spun asta.
Vă salut!

p.s: "Un orizont plin de plumbi unde" - de ce nu "Un orizont plin de PLUMB unde".
Chiar dacă rămăneți sub mantaua lui Bacovia, măcar scăpați de aerul vetus. Zic și eu.

E un text excelent. Are ritm, sens și scop, are inconștiență conștientă. E vulnerabil textul, dar totuși dur. Așa ceva nu se nimerește, ci se scrie după ani și ani. Și alți ani.
O mănă exersată și onestă e aici.
Bun!

"Stiloul însă-n foaie vrând să țipe
Zidește un zadarnic edificiu."

Dac-ai fi zis:

"Stiloul însă-n foaie vrând să țipe
Zidește un zadarnic ARTIFICIU"

te credeam.

Oricum, textul e ceva mai aranjat, mai lucid. Și are chiar și puțină emoție.
Ok.

E frumos. E autentic. La asta mă refeream când spuneam "serios".
Chiar dacă-s scrise la vremi distanță, au un sens unitar și onest.
E frumos!

Erika, ce pilde frumoase mi-ai scris. Nu-mi plac pildele. În schimb, îmi plac oamenii care vorbesc clar, ca o apă de izvor. Și de la sine, din ei.
Dac-aș putea să te acuz de plagiat, aș face-o în gura mare. Dar nu pot s-o fac atâta timp căt copiezi un robot, nu?
Sau tu ce crezi? Că, după atâția ani, am ajuns sa nu mai deslușesc liric între om și robot? Acum doi ani, am avut de-a face prima dată cu poezia scrisă de AI. Și am detectat-o. Darămite un comentariu. Ce te face să crezi că faci ceva special?

Așadar, fă ce vrei, cum vrei, dar sub alte poezii. Nu sub ale mele.
Și sub nicio formă să crezi că nimeni nu se prinde că-l pupi pe Chat GPT.

test