Interior

Când de “ochiul” “interior” se prinde “golul”, acesta percepe din viața interioară nimicniciile ce o dezesențializează, pustiesc şi îi creează genunile.
Ȋn imanența “sinelui” se află esența existențială care umple “golurile” ființiale cu substanță fertilă, iar la “marginea” ființei se adună tot ceea ce e superfluu şi rezidual.

Nichitisme. Vă rog să nu vă supărați, dar sunt nichitisme din perioada slabă a lui Nichita (după anii 78-79), cănd deja era-mbătat de faimă și scria poezii ospătarilor ori propriilor sale sughițuri.

Se ia un poet.
Aproximativ — hai să zicem — mă rog… „laudat”.
De fapt, mai mult autolaudat.
Un poet care își acordă singur importanță prin mici intervenții caustice,
sau care se vor a fi caustice.
Are păreri „pertinente”, firește.
Suferă când vede indolența.
Suferă mult.
Probabil pentru că nu are mijloacele să fie atât de mare
pe cât i-ar plăcea lui însuși să creadă că este.

Și-atunci, privindu-l cu un strop de compasiune estetică,
nu poți să nu remarci un lucru simplu:
ce poet original ar putea deveni… dacă nu s-ar împiedica singur
în momentele acelea penibile în care se crede prea mare
pentru propria lui umbră.

Evident — un nichitism. Din perioada lui de scris pe șervețele. (Lectia despre cub - 1979)

Onorat de comparație și de comentariu, dle Mihail!