am plâns un schelet

E un text excelent. Are ritm, sens și scop, are inconștiență conștientă. E vulnerabil textul, dar totuși dur. Așa ceva nu se nimerește, ci se scrie după ani și ani. Și alți ani.
O mănă exersată și onestă e aici.
Bun!

“Frica” e alimentată de “prostii”, elucubrații, ipohondrii şi angoase, a căror sinergie funestă îi amplifică spațiile ce pot fi neutralizate dacă suprapunem peste ele spațiile curajului, căci frica cronicizată şubrezeşte “sănătatea mintală” şi induce o agitație “suspectă” în umbra căreia aşteaptă anxietatea.

Gela, mi-a rămas în minte puterea acestui poem, felul în care reușești tu ca vulnerabilitatea noastră ca oamneni să fie afișată, ci trăită. Poemul curge firesc, ca o rememorare care doare fără să ceară compasiune. Apreciez scenele aproape cinematografice, acele detalii aparent banale („interfon, barieră, cartele”) care dau o greutate concretă fricii (fricii noastre de zi cu zi, chiar la cum punem pasul cand traversăm). Se simte cum totul vine dintr-o experiență reală, nu dintr-o invenție poetică. Ai ales un titlu bun „Am plâns un schelet” și e o metaforă greu de uitat . E ceva sfâșietor în felul în care personajul trece de la inocență la rușine, de la dorință la pedeapsă, fără opriri și fără scuze. Il percep ca un poem ce vrea doar să respire. Iar finalul: „omenirea inventase atâtea pedepse mai mici doar ca să atingă perfecțiunea pedepsei capitale” …
Finalul sună ca un verdict universal, nu doar personal. Un poem curajos, care arde cu tot cu pielea care „nu se lăsa zgâriată de nimic”. Frunză de toamnă roșie să fie!

În primul rând, editorului îi mulțumesc pentru plasarea textului meu la Recomandate. Apoi mă bucură că doi autori cărora le-am citit creațiile, dar și intervențiile lor pe alte texte, consideră poeziile mele reușite. Da, exercițiul scrisului la mine este de ordinul unor zeci de ani. În timp, dacă exersezi în orice domeniu, zic eu, ajungi la niște standarde.