Poezie
În ou de timp e miez de crizanteme
1 min lectură·
Mediu
În ou de timp e miez de crizanteme,
E un târziu neliniștii de toamnă
Zăpezi veni-vor iernii ce condamnă
Pe om de alb în glie a se teme.
Și rezemată-n mândra-ți Coasă doamnă
Vei împila în carne anateme,
Pe oase sânge viermuit de vreme
Ci încă pe sub piele mă îndeamnă.
Se-arată de pe-acum Crăciun, moșneagul
Intrând în case-n fum de veci pe horn,
Purtând cadouri cum ne ducem steagul.
La gura sobei lavă-n basme torn,
De diamant se-adună-n geamuri cheagul
Din gerul ce-l împunge un licorn.
02570
0
Ce Dumnezeu e asta: în ou de timp e miez de crizanteme? Serios?
Evident că găsesc eu un sens imagistic dacă mă chinui (era să zic screm, dar n-am vrut să te plagiez). Și aș putea mula sensul pe tot textul, dar textul ar deveni o și mai mare minciună decăt e deja.
Am întâlnit doar doi oameni care au scris ceva mai groaznic - un sugar și un mort. De fapt, doar unul, căci versificatorul cum s-a născut, a și murit.
Cum am mai spus, tu ai deprins un minimum (!) de versificație. Minimum. Și-l tot ascuți până la tocire de 15-20 de ani. În efortul tău al efectului Dunning-Kruger (= caută pe net. Nu e-njurătură) ești aproape de invidiat. Adică, să tot scrii ani și ani în halul ăsta indeferent de orice și oricine... e totuși o reușită. Nu sunt ironic cănd spun că mi-aș dori curajul (tupeul) tău.
Tu crezi că poezia-nseamnă scrisul arhaic, agramat, mâlos, decerebrat și delirant. Ei, nu! E taman invers. Cănd ai ceva de spus, mesajul devine apă, iar forma devine izvor. Limpede ca o apă de izvor.
Firește, asta nu-nseamnă că nu există complexitate în poezie. Dar aia vine abia, si acum citez: cînd cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă. Nu cănd nu mai încapi forma în formă de tine.
Concluziv, eu cred că nici nu ai nimic de spus, dar nici nu știi s-o spui. Niciodată n-ai avut și n-ai știut.
Cam asta.