pasăre

V-am aprobat textul ca să nu credeți că am ceva cu dvs. Dar dacă ar fi fost după mine, cam 99% din ce ați postat n-ar fi ieșit din atelier. Pentru că, din păcate, scrieți din ce în ce mai prost și haotic, iar în loc să vă dea de gândit aspectul ăsta, dvs trageți de urechi editorii că nu apreciază ieșirile dvs.

canalizează-te pe scris, nu pe ce ți se pare ție că ar avea cineva ceva cu tine! Poți mai mult, poți mai bine, ai fost încurajat! Tu singur intri într-o buclă fără sfârșit!

Simt cumva că vrei să faci trecerea de la clasic, la versul alb. Dar ai rămas în anii 80.
Dar e absolut necesar să treci de Stănescu. E necesar! Treci peste! Altfel, e grav.
Deși am impresia că vorbesc într-un pustiu, o fac. Citește autorii postmoderni - șaizeciștii mari, optzeciștii si douămiiștii. Cei mai reprezentativi, evident. Nu pe toți. Apoi, combină tot ce ai citit cu sentimentul tău și experiența. Va fi bine dacă faci totul bine.
Nu mai publica chiar tot ce scrii și nu mai crede că toți au ceva împotriva ta.
Și mai ales, să nu crezi că ești special. Găndul ăsta te poate duce-n iad. Poeții adevărați abia știu să-și lustruiască pantofii. Ciocul mic, dar mare.
Te salut.

Poezia propusă explorează cu o intensitate lirică rară tema metamorfozei sufletului prin artă, iubire și suferință. Versurile evocă o stare de poetică — morbul de a fi pasăre — care nu este o boală în sens patologic, ci o chemare interioară spre transcendență, spre evadarea din limitele existenței terestre. Simptomul acestei stări este zborul, o metaforă a libertății, a visului, a desprinderii de concret.

Această transformare nu se produce spontan, ci presupune o ardere, o pierdere, o durere: uneori e nevoie de cenușă să capeți boala asta. Cenușa devine aici simbolul unei purificări prin suferință, al unei morți simbolice care precede renașterea. Este o alchimie poetică în care focul nu distruge, ci transfigurează. Cântecul — expresia artei și a iubirii — arde, dar din cenușa lui se naște pasărea, ființa nouă, capabilă de zbor.

Versul deveneam pasăre din cenușa cântecului tău este punctul de inflexiune al poemului, în care eul liric se metamorfozează prin contactul cu celălalt. Cântecul „tău” nu este doar muzică, ci o forță vitală, un foc sacru care arde și regenerează. Această muzică arsă nu dispare, ci așteaptă faldurile văzduhului — o imagine de o frumusețe mitologică, în care aerul devine spațiu de creație, de naștere, de revelație.

Văzduhul este pântecele cosmic din care se va naște o nouă muzică. Este o viziune ciclică asupra creației: arderea, cenușa, zborul, cântecul — toate se întrepătrund într-un dans al regenerării. Poezia nu oferă răspunsuri, ci deschide porți spre contemplare, spre înțelegerea profundă a modului în care suferința și iubirea pot da naștere unei ființe mai înalte, mai libere.

domnule pal,
m-am convins că nu aveți nimic cu mine...
De acum puteți să încadrați textele mele oriunde doriți...

Ottilia,
tu m-ai încurajat întotdeauna... Îți mulțumesc!

Adrian,
n-am intenționat să sune a Nichita...

domnule dinica,
sunt recunoscător că ați găsit atâtea valențe în umilul meu text...

Aşa cum ceea ce e sublim şi miraculos la “pasăre” e “zborul”, la fel ceea ce este prodigios la poet e poezia cu care zboară prin spațiile esoterice şi cu care sondează infinitul manevrat şi controlat de savaot.