În Uricani se naște poezia - Loredana Cristea un înger cu ciorapi negri de plasă

E vineri, 9 septembrie ora... nu mai contează ora, formez un număr de telefon pe care l-am primit într-o discuție pe mail... ați accesat căsuța vocală a abonatului... se pare că nu prea am sorți de izbândă... Și cât mă pregătisem pentru această surpriză, surpriză îi spun eu, dar cine știe, mă înarmez cu calm, fac socoteli cam cât poate dura și din nou, aceeași voce feminină îmi spune că am ... dar nu mai are importanță, mă gândesc să renunț. Da, dar nu sunt omul care renunță așa ușor mai ales de la o nebunie... Aștept!



Telefonul sună, mă bucur în sinea mea, gata, am reușit, după primul apel se face tăcere totală, nu am altă soluție, ori renunț, ori trebuie să încerc la intervale diferite... o ultimă încercare îmi spun, am făcut tot felul de poante prin telefon, dar acum era ceva foarte serios. Sună! O dată, de două ori și a treia oară aud o voce, alta decât cea care îmi spunea că am accesat căsuța...

-Alo!
- Da!
- Bună! Eu sunt Maria Prochipiuc de la ziarul poezie.ro.
- Da, vă ascult ( desigur că nu a înțeles de la ce ziar sunt, cu atât mai bine)
- Vreau să scriu un articol despre tine și despre evenimentul, care cred că... deja s-a consumat, nu am găsit altă modalitate decât telefonul ( prin microfon înregistrare pe reportofon ), aș vrea să-mi acorzi puțin din timpul tău și să-mi răspunzi la niște întrebări.
- Sunt surprinsă de unde până unde ați aflat de mine și mai ales de numărul meu de telefon, nu-l dau decât prietenilor.
- Da, tot de la un prieten l-am aflat și eu și l-am luat drept complice în ceea ce vreau să fac, și mi-a divulgat tot ce trebuia să se întâmple și încă se mai întâmplă cu tine acum.
- Îmi poți spune despre ce eveniment este vorba?
- Da, desigur, acum sunt amețită am tot răspuns la tot felul de întrebări, nici nu știu dacă sunt eu sau e altcineva în locul meu, încă nu realizez tot ce s-a întâmplat și încă se mai întîmplă, s-ar putea să nu fiu coerentă, sunt încă sub tutela emoțiilor, dar voi încerca așa cum voi putea să răspund. Azi, aici, în orașul Uricani a avut loc în cadrul zilelor orașului lansarea cărți Ciorapii mei negri de plasă, carte semnată Loredana Cristea.
- Îmi poți spune cum ai reușit să scoți acest volum de poezie, sau cărui fapt se datorează acest lucru?
- În luna mai a acestui an, profesorul Barbu și domnul Marian Boboc (scriitor) mi-au spus că ar fi timpul să adun o parte din poezii într-o carte. La început totul a fost un vis, cum aș fi putut să cred că voi fi autor de carte la nici 17 ani? Dar lucrurile au mers exact așa cum nu m-aș fi așteptat, eu am scris poezie, cei doi oameni care-mi erau alături au scris articole în sprijinul ideii de carte, iar primarul din orașul meu, împreună cu toți consilierii, în unanimitate mi-au acordat sprijinul financiar și moral. Aș putea să spun fără să greșesc, anume că am avut un mare noroc să întâlnesc oameni care au crezut în mine și m-au ajutat, oameni cărora nu voi putea să le mulțumesc îndeajuns, niciodată.
- Spune-mi te rog, după cum spui încă nu ai împlinit 17 ani, de când pasiunea pentru poezie, sau mai direct de când scrii poezie? Îți mai amintești prima poezie?
- Pe la 12 ani, cred... oricum eram în gimnaziu când am început să le aștern pe hârtie ordonat. Da.... prima mea poezie închegată a fost una dedicată mamei, și bineînțeles că am fost foarte fericită să i-o ofer drept cadou.... mai apoi, diriginta mea, Popescu Felicia, o profesoară de română extrem de competentă și de severă, mi-a cerut tot timpul să-i aduc scrierile mele. Nu ezita să-mi spună acolo unde nu era bine, și n-a fost niciodată darnică în privința laudelor. Un lucru însă, mi-a spus tot timpul, și-anume, să scriu, să nu mă opresc. Cred, fără să exagerez, că a pus prima cărămidă la temelia dorinței mele de-a scrie poezie pentru oameni. Apoi...A fost puțin ciudat, am început liceul de informatică, și-mi plăcea ceea ce făceam, mă duceam la olimpiade de logică, limbă română, engleză și cu toate astea continuam să scriu. Într-o zi, am găsit un site pe internet și am postat acolo câteva poezii. La sfârșitul clasei a noua, unul dintre profesorii noștri de română din liceu, doctor în literatură al Universității Babeș Boliay, domnul Mihai Barbu, m-a întrebat dacă eu scriu poezii. Mi-a cerut să-i duc scrierile mele. Iarăși spun că s-a mai pus o cărămidă la temelia dorinței mele de-a scrie, poate cea mai solidă. După ce am început clasa a X-a, domnul Mihai Barbu mi-a cerut să-i duc tot ce scriam. Așa a început publicarea mea în revista Contexte, revistă condusă de scriitorul Marian Boboc.
- O clipă! Prima ta apariție este în revista Contexte sau ai mai apărut și în alte publicații?
- În revista școlii mele generale, unde începând din clasa a VII-a am fost cooptată în colectivul de redacție. Bine, nu erau niște poezii prea grozave, dar eu le mai păstrez și acum. Erau foarte mulți copii talentați și încurajați să scrie de această profesoară tânără și foarte decisă să scoată totul de la noi. Am apărut în Gazeta Văii Jiului, Ortacul, atât cu poezie cât și cu proză.



Impresii si pareri personale in FORUM***



- Cum te simți tu acum ca autor a unei cărți de poezie, îmi poți relata un moment deosebit al acestui eveniment sau ceva ce te-a marcat ?
- Da, aș putea să spun emoția de nedescris atunci când actorii teatrului de stat I.D.Sârbu din Petroșani au recitat poeziile mele, sau prima oară când am văzut numele meu pe coperta unei cărți, dar cel mai semnificativ moment a rămas la lansarea cărții mele, atunci când un scriitor de carte filosofică, Ion Hirghiduși, fostul meu dascăl, a spus următoarele: tânăra noastră colegă, autoare a unei cărți destul de dense, va începe foarte curând, poate chiar a făcut-o deja fără să-și dea seama, drumul înstrăinării de sine, un drum inevitabil, pe care noi toți îl cunoaștem, îi dorim să fie puternică pe acest drum al ei, fiecare carte este un motiv de bucurie dar și unul de amărăciune. Singurul lucru pe care i-l spun este să nu se oprească aici.
- Și acum poate ultima întrebare, de ce poezie clasică?
- Nu știu de ce, sincer.... așa a fost de la început, este totuși ciudat, îmi place să citesc poezie modernă, am încercat și eu să scriu.... încă nu mă regăsesc acolo, ...e greu de spus, când scriu o poezie am o mie de cuvinte în minte, nu există rima forțată, poezia se scrie în tine singură, o dai oamenilor fără rușine, fără rețineri, și niciodată nu pot să revin să schimb ceva, e ca și cum aș ruina toată clipa aceea frumoasă pe care am vrut s-o dăruiesc.
- Desigur că mi-aș fi dorit mult să fiu acolo și să gust și eu din frumusețea acestui moment, dar lucruri independente de noi ne țin uneori departe chiar și de ce ne dorim. În final mă bucur că am reușit să vorbim și îți urez mult succes!
- Mulțumesc mult de tot, cu toate că încă nu știu cine sunteți și de unde ați apărut, dar probabil voi afla. Toate cele frumoase!



\"> Ce nu am putut eu cuprinde în scurtul interviu telefonic referitor la Lory vă las pe voi să descoperiți de aici


sau poate de aici: ***


Aspecte de la lansare:

















...și din reportajul de la telviziune


Marian Boboc:

Despre cartea Loredanei Cristea acum câteva luni nu speram că o să am onoarea ca s- o prezint. Am intrat în posesia poemelor domnișoarei prin bunăvoința dl. Barbu prof. la Liceul de informatică Petroșani, unde domnișoara profesează în clasa a XI-a. Am fost uimit de aceste poeme... și o spun absolut fără nici un fel de patimă .... poemele ei denotă o stăpânire a limbajului într-un sens muzical de altfel remarcat și de profesorul Mihai Bravu și am spus : iată o poetă!...apoi m-am interesat și am aflat că este din Uricani, i-am dedicat în revista Contexte două pagini ceea ce e foarte mult, dar nu-mi pare rău, am spus iată că și la Uricani se nasc poete ( să facem un plural nepermis de limba română ?) apoi am scris despre necesitatea în ghilimele ca domnul primar din Uricani să promoveze această ideie.
Revenind la aceasta carte sper ca dumneavoastră cititorii să treceți de... frumusețea acestei tinere,...și să vă lăsați răpiți de muzicalitatea textelor și nu numai de muzicalitate textelor; am descoperit în Loredana o mare pastelistă și când spun cuvântul mare nu-l spun laudativ. În ziua de azi nimeni nu mai scrie pasteluri e ziua
Internetului, e ziua... când vedem niște ciorapi din plasă bine plasați...



Ion Hirghiduș:

Este impresionant faptul că prietena noastră Lory a reușit să-și alcătuiască carte, o carte consistentă, o să vedeți dacă o să reușiți s-o citiți, și dacă o să aveți apetența pentru poezie pentru că acesta este adevărul, poezia cere o anumită rigoare, cere o anumită apropiere față de un produs artistic și pe care nu putem să-l avem toți, nu este nici o vină, vina celui care nu pricepe un text, deci ar fi foarte multe lucruri de spus și cred că toate ar fi un fel de combinație între miere și otravă am putea spune, pentru că orice carte înseamnă o bucurie, o bucurie supremă, dar pe altă parte înseamnă și o tristețe. Pentru că în momentul în care devii autor și este evident că Lory a devenit autor deja începe drumul înstrăinării față de sine. Cred că Lory a început deja drumul înstrăinării față de sine și pe care s-ar putea să nu-l simtă în momentul acesta, o să-l simtă mai tărziu. Pentru că la vârsta de aproape 17 ani în om există deschise aproape toate posibilitățile și drumurile lui se îngustează tot mai mult cu cât el înaintează spre vârsta lui Nichita Stănescu...



Lory :

Vă iubesc pe toți deopotrivă și de dragul dumneavoastră promit că n-am să mă opresc și această lansare de carte aș dori să însemne un mic pas către o revoluție în cultură. Haideți să încercăm să ne ocupăm mai mult de suflet și să lăsăm valorile materiale care astăzi stăpânesc lumea noastră. Să încercăm să ne concentrăm asupra hranei spirituale.

Dacă dumneavoastră sunteți curioși și bănuiesc că sunteți aș vrea să vă împărtășesc unul dintre cele mai intime lucruri ale mele: cum a luat naștere prima mea pagină de carte:

Sunt vânător de antice cutume
Și ipohondru călător, năuc
Bat rar, cu pasul, colțul meu de lume
Și capul, mi-l așez pe unde-apuc.

Învăț cum să zâmbesc de după plânsu-mi
Iar pasul meu să-l fac să se îndrepte
Spre locul ferecat din mine însumi
Care irumpe, nemaivrând s-aștepte.

Îmi ticăie un ceas în tâmpla dreaptă
Egal și nemilos îmi dă de știre
Că-i timpul scurt și viața nu m-așteaptă
În mama ei de viață și grăbire!

Și plec încet spre porțile deschise
Încerc să nu privesc în altă parte
Cu buzunarul doldora de vise
Să-mi scriu întâia pagină din carte.


Și încă o apariție:






Notă: aspectele de la lansare, plus materialul de la telviziune aparțin prietenului complice la acest moment. Îi mulțumesc! Nu aveam cum să aflu atâtea lucruri interesante despre o tânără de numai 17 ani. Când văd realizările deja nu mai pot face asociere cu vârsta... Să vă spun un secret: Loredana recită foarte frumos, are vocea unei tinere și maturitatea unui mare înțelept!

!!! Îmi pare rău că nu mai există acea posibilitate de redare a unui moment audio măcar(probail exista alte posibilități de punere pe internet dar eu mai am de lucru până acolo).