Elena Albu

azi am vorbit despre moarte ca și cum deja ne privea printre frunzele sălciilor odată cu apusul fiecare aducea câte un mort și îl punea în mijlocul cercului apoi scoteam lacrimile cristalizate

un bărbat gol își mângâie coasta cu o maree citind o scoică

mă proptisem de geam și așteptam să cobori din versetul în care m-am răstignit născocindu-te luna alăpta prunci de nori octombrie era cald și blând ca sărutul unui timid te-mbiam la o ceașca de

Nu, femeile nu se răstignesc ele nu-și poartă lemnul crucii pe umeri femeile stau în genunchi și au lacrimi cu care spală picioarele bărbatului (pretext pentru ceasul din urmă când îi

Beau vinul Tău: sângele, preschimbat în văzduh, mă părăsește- nu mai aud, nu mai văd, mă pierd între-atâtea cuvinte... Duhul trist al poeziei, demult poposit pe umărul stâng, uită să-mi mai

Bărbatul meu de fructe tropicale m-a tăiat felii cu un cuțit de mătase (japoneză) pe care le-a înfipt liric în ghimbir. Apoi m-a legat la ochi cu un obi, mi-a dat să gust și mi-a cerut să

Nu am păreri de rău ca să mă certe. Dar, uneori, tristețea-mi dă târcoale - Prin simțurile tale schimbătoare, Eu nu mai pot să îți stârnesc sonete. Ce suflet fără de veșmânt te

Motanul meu de miercuri n-are turban, căci poartă cercuri în jurul inimii, aprinse de-atâtea gânduri interzise. Motanul meu de miercuri și-a zidit mustața, după ce s-a spovedit că-i mare

Când ne-am iubit cu sete - pălăria rămăsese de veghe în pridvor. Motanul roșu, gri și alb, pe lene suveran, torcea din blana vremii scări de fum. Luminile, prelungi, uitau să

El vrea o iubită elegantă - de aceea îi oferă minciuni cu branduri de succes. El vede în ea o scumpă - de aceea îi oferă tristeți de firmă. El vrea ca ea sa fie o femeie cu stil - de aceea-i

Dorința ni se încurca în gene, cafeaua o băusem și era târziu, părul meu era despletit, ție-ți era lene, hainele lunecau... nu mai știu. De vorbele sucite, în fine, am scăpat culorile -

Motanul meu a copt în vatră mere, din pomul lui Adam. Cu gând viclean și ochi scăpărători mă-ndeamnă să le întorc în mare taină, cu-obrazul de zăpadă, pieptul gol, prin focul amintirii,

După apus, la balamuc, zidurile cresc lungi, dezvelind castelane în halate și dungi. O siluetă – a ta! Coapsele înserării blând desfăcute de întuneric, conturul meu, rouă fierbinte pe

M-ai chemat să-mi vorbești despre Akita și despre Tatsuko, prințesa dragon. Oare ce spuneau pereții vegetali despre lumina din noi? Strâng între pleoape ziua aceea, îngustă lamă

Recunosc că de multă vreme Pământul îmi pare un loc de joacă al oamenilor. Toate există dinaintea fiecăruia din noi, numai nouă ni se pare că descoperim ceva ce altul sau alții n-au fost în stare să

Cred în Dumnezeu. Mai greu e să spun dacă fac sau nu parte dintr-o religie. După botez sunt ortodoxă. După ritualuri, acelea – puține, dar obligatorii când nu știi exact unde te situezi sau nu

Recunosc că priceperea mea în muzica simfonică e destul de modestă. Educația mea privind acest aspect al lumii sensibile a lăsat de dorit. Și nu mă gândesc la aspectul cunoștințelor, ci la absența

Recunosc că la îngrijirea mea a contribuit si o tânără cu retard mintal care se chema Mănița. Era cumva o fină de-a bunicii mele, Candachia. Atașamentul pe care îl făcuse ea pentru mine și sora

Recunosc că îmi plac cel mai mult diminețile de vară. Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele e legata de asta. Nu știu câți ani aveam. Casa părinților mei arăta altfel decât atunci când eram la

Recunosc că nu-mi plac porțile deschise larg. Nu e nici o metaforă aici, mă refer chiar la porțile caselor. Și asta de câțiva ani încoace. Rădăcinile mele sunt în Baldovinești, și-n arborele meu

Nu îmi place să vorbesc despre mine. Aș putea crede ca din cauza profesiei- când atât de mulți oameni îți vorbesc despre ei înșiși începe să ti se pară inadecvat să mai vorbești și tu despre tine.

O... cum luminau, cum luminau ieri ochii tăi! Agatele, sarea, sângele nostru solid, plaja, neliniști și demoni, nisipul, cioburile așteptării, rochia mea tresărind de